Skip to content

Miercuri. Ne vedem miercuri la spital! Și, pe măsură ce săptămâna înaintează în parcursul ei firesc, apropierea de ziua de miercuri își face simțită prezența în viața terapeuților voluntari, care – de peste un an de zile – merg în secția de Oncologie Pediatrică a Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Maria Sklodowska Curie“, să le ofere consiliere părinților și copiilor internați acolo.

Știi că, odată intrat pe secție, nu mai simți când trece timpul și cele două ore, miercuri după miercuri, mereu sunt prea puține pentru tot ce ai de învățat de la niște oameni ce trăiesc în proximitatea morții. Ești pregătit mental să intri și să asculți suferința, așa cum doar un părinte ce stă neputincios lângă copilul său bolnav de cancer o poate trăi și povesti. Ești pregătit să asculți dureri umane care te lasă fără dorința de a mai trăi, deși pe unii dintre acei părinți îi mai așteaptă acasă încă trei suflete mici, care nu se pot descurca fără părintele lor. Și simți cum e să ai atâta furie față de acest inamic invizibil și neanunțat, ce fură zâmbetul copilului și lasă în urmă durere pentru tot ce-ar fi putut să fie, dar nu mai este – momentan.

Se spune că frica de moarte, dacă nu te paralizează emoțional complet, are capacitatea de a te face să-ți recalibrezi viața. Când nu te mai cerți cu adolescentul tău pentru că nu își face temele și nu îți pare suficient de pregătit pentru examene, înveți că viața este – cu fiecare clipă în plus – un câștig; și încă un moment pentru care să fii recunoscător.

Mai bine de un an, noii voluntari din cadrul programului de colaborare instituit între Pagina de Psihologie și Dăruiește Viața au ascultat, validat și conținut aceste povești ale oamenilor necăjiți. Și fiecare dintre noi, voluntarii, vine și pleacă. Rotim miercurile între noi, astfel încât să putem asculta și duce în suflet astfel de povești. Ca terapeuți, suntem obișnuiți să ne scanăm mintea, corpurile și emoțiile, pentru a ne conecta la propria persoană și la nevoile ei. Așa, am început să observăm cum anumite imagini suprinse în timpul vizitei rămân imprimate după aceea în memorie (degete mici de picioare ce ies de sub cearșaf, lacrimi șterse pe ascuns) sau cuvintele unui părinte, care îți rămân cumva blocate în subconștient, fără a ști exact de ce. Pentru asta, și noi, voluntarii, avem ședințele noastre de supervizare, în care ne strângem împreună – tot două ore (ca într-o simetrie a durerii) să povestim despre impactul lăsat de consilierea săptămânală asupra fiecăruia dintre noi. Pentru a evita epuizarea compasiunii, e important să observăm cu ce sentimente am rămas după vizită, cum se leagă de poveștile noastre de viață și cum putem transforma sau gestiona asta pe termen lung. Pentru că, în rolul sau profesia de îngrijitor, și noi simțim deseori neputința și vina supraviețuitorului, pe care e nevoie să învățăm a le recunoște și gestiona. Și facem acest lucru, atunci când – în cadrul întâlnirilor noastre – povestim despre fiecare dintre noi și ne conectăm unii la alții și la poveștile noastre de viață.

℗PUBLICITATE



Așa cum spunea poetul John Donne, „niciun om nu este o insulă“. E mai ușor să faci față neputinței sau momentelor dificile, atunci când realizezi că nu ești singurul care se simte așa, care gândește așa, care reacționează așa. Iar aceasta e o lecție pe care comunitatea părinților de copii diagnosticați cu cancer o știu prea bine. Din exemplul lor, primim putere și curaj, odată cu asumarea propriei vulnerabilități. Astfel reușim să ne apropiem unii de alții, să fim mai autentici în relațiile noastre și să ne lăsăm ajutați ori să fim de ajutor în comunitățile din care facem parte.

După mai bine de un an de muncă de voluntariat, ne-am acordat un mic răsfăț, ca dovadă a recunoștinței noastre pentru acești oameni, de la care am învățat atâtea. Și am sărbătorit viața, întâlnindu-ne de data aceasta într-un cadru mai puțin formal – la Divan. Printre arome și culori îmbietoare, ne-am reconectat ca o echipă bine sudată și am vorbit despre noi (ca oameni, nu ca profesioniști) și despre celelalte roluri ale noastre (de părinți, fii, fiice, frați, surori, oameni de bine).

Viața e plină de lumini și umbre. Vrei sau nu, ai parte de amândouă. Important e ca, atunci când în sfârșit ieși din conul de umbră, să privești din nou lumina. Să nu rămâi cu capul în pământ!

Cornelia Paraipan - medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului; psihoterapeut de familie în formare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0