Nevoile fiziologice primare (de apă, hrană, adăpost) sunt primele pe lista celor mai importante nevoi umane și nu există nicio teorie care să contrazică această prioritate. Problema este că, pentru foarte mulți ani, doar ele au fost luate în calcul, când a fost vorba de nevoile unui copil. Dar numeroasele cercetări și observații clinice făcute de-a lungul ultimului secol au scos la iveală și alte aspecte definitorii. Totuși, nici măcar în vremea copilăriei mele, aceste idei nu trecuseră granița pentru a pătrunde în țara noastră. Pe atunci, era împământenită credința că un copil „nu știe și nu înțelege mare lucru“. Astăzi, avem la dispoziție multe cercetări care dovedesc cum, încă din pântecul mamei, fătul răspunde la stimuli externi și este receptiv la starea emoțională a mamei. Diferențele în percepție și abordare sunt uriașe.
Ca să ținem pasul cu ele, este nevoie să întreprindem o acțiune conștientă de informare – pentru că „nimic nu mai e ca pe vremea noastră“. Slavă Domnului! Dacă anumitor tradiții le putem duce dorul, în materie de parenting nu e cazul.
John Bowlby este cel care a dezvoltat teoria atașamentului și ne-a ajutat să înțelegem că felul în care interacționează adulții cu copilul are un impact semnificativ asupra dezvoltării mentale, fizice, sociale și emoționale a celui mic. „Cei șapte ani de-acasă“ au astăzi cu totul și cu totul altă semnificație. Formulele magice „Săru’ mâna!“ și „Mulțumesc!“ sunt expresii care țin de relaționarea socială, nicidecum instrumente de măsură pentru buna creștere. După 100 de ani de cercetări și teorii elaborate de o seamă de personalități, e momentul să introducem concluziile lor în zona de bază a strategiilor de parenting.
Revenind la ierarhia nevoilor umane, să amintim că Maslow a pus nevoia de siguranță pe nivelul imediat următor nevoilor fiziologice. Teoria atașamentului vine să sublinieze această ierarhie, argumentând nevoia vitală a copilului de a fi în interacțiune cu niște adulți calmi, calzi, disponibili, iubitori și înțelegători.
Relația de atașament care se formează între copil și părinte (sau persoana de îngrijire, oricine ar fi aceasta) reprezintă fundația pe care se construiește sinele viitorului adult. În vreme ce momentele de conectare cu copilul (cele în care îl hrănim, îi facem baie, îi cântăm, îi citim sau ne jucăm împreună) sunt cărămizile cu care clădim atașamentul, adevăratele momente de încercare le reprezintă situațiile de stres. Când copilul trăiește disconfortul și simte frica, are nevoie de un părinte care să-l protejeze și să-i redea starea de siguranță. În funcție de abilitatea părintelui de a răspunde adecvat acestei solicitări, copilul primește sau nu șansa de a învăța că poate avea încredere în sine, în cei din preajma lui și în oameni, în general.
Dacă persoana de îngrijire este disponibilă și răspunde prompt și cu sensibilitate și căldură la nevoile copilului, acesta va internaliza respectivele experiențe pozitive ca pe un model de funcționare a sinelui în raport cu lumea: „Ceilalți sunt persoane de încredere, eu merit să fiu iubit, lumea e un loc sigur“.
Când în interiorul relației părinte-copil se dezvoltă un atașament securizant, părintele devine o bază de siguranță, în care cel mic știe că se poate refugia ori de câte ori are nevoie. Iar cu nevoia de siguranță astfel împlinită, copilul își activează în mod natural curajul și își menține vie dorința de a explora, de a învăța, de a fi deschis către noi informații și noi experiențe.
Bazele atașamentului se pun în primii doi ani de viață, adică fix în perioada în care nivelul dependenței față persoana de îngrijire este maxim. Paradoxal însă, dependența sigură de care se bucură copilul în această primă parte a vieții stă la temelia autonomiei sănătoase pe care o va dobândi în etapele ulterioare.
℗PUBLICITATE
Explorarea mediului este una dintre preocupările esențiale ale copilului, încă de pe la începutul vieții; iar modalitățile de explorare se diversifică, pe măsură ce îi cresc capacitățile de acțiune și interacțiune. Mai întâi, explorează prin miros, auz, văz, atingere; apoi începe să apuce și să manevreze obiecte; pentru ca, la un moment dat, să fie capabil să se deplaseze și să își extindă zona de acces. Plimbările în cărucior prin parc sunt înlocuite cu mersul de mână și cu libertatea de a alerga și de a se juca alături de alți copii.
Aceasta este etapa în care dependența sigură e mult pusă la încercare. Părintele se confruntă brusc cu provocarea de a-i da voie copilului să se manifeste într-un mediu nou, străin, plin de potențiale pericole, în comparație cu ambientul închis și controlabil al propriei locuințe – la care se adaugă contactul direct cu „murdăria“. Conflictul deschis între dorința părintelui de a-l ține departe de viruși și bacterii și nevoia copilului de a explora nestingherit pământul, pietrele, bălțile și orice obiect găsit pe jos deține potențialul unui generator de stres.
„Nu băga mâna în gură!“, „Lasă aia jos, că e gunoi!“, „Nu pune mâna acolo!“, „Ridică-te, că te murdărești!“… sunt câteva dintre îndemnurile des auzite, când te plimbi prin parc, în zona de joacă a copiilor mici.
Îngrijorările sunt firești, dat fiind că sănătatea copilului nostru este un dar de preț. Dar e nevoie de o atitudine echilibrată, astfel încât să fie respectată și dorința firească a copilului de a descoperi lumea pas cu pas, prin experiență directă. Obstacolele și interdicțiile puse îi pot inhiba impulsul de explorare, caz în care vor induce frici și anxietăți nedorite.
Partea bună este că – pentru a reduce stresul părinților, legat de contactul copilului cu microbii – există și soluții foarte eficiente. Gelul și spray-ul antibacterian Clineo, precum și șervețele antibacteriene tot de la Clineo reprezintă niște accesorii la îndemână și ușor de folosit în afara casei, atunci când avem de curățat mâinile copilului, dacă acesta se joacă în medii mai puțin curate. Gama include și săpun lichid Clineo, numai bun de folosit la întoarcerea acasă.
Toate produsele acționează ca un scut împotriva bacteriilor: au acțiune bactericidă rapidă, au un miros plăcut și acționează instantaneu. Ne putem baza pe ele, dacă vrem să avem certitudinea că mâinile copilului sunt curățate de mizerie și microbi. Cu ajutorul lor, vom reuși să fim mai relaxați, mai calmi și mai afectuoși cu cel mic, lăsându-l să exploreze în voie.
De altfel, studiile arată că relația de atașament sigur între părinte și copil se bazează mai degrabă pe calitatea comunicării nonverbale. Prin urmare, în lipsa stresului trăit de părinte din cauza eventualelor boli contagioase, zâmbetul de pe chipul părintelui, în timp ce își urmărește copilul cum se joacă, devine un instrument ce securizează și mai mult mugurele de atașament.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
