Pentru mulți dintre noi, 1 iunie nu este o zi care să creeze ecoul prea multor amintiri plăcute. Atunci când noi am fost copii, erau alte vremuri și alte obiceiuri. Dar astăzi lucrurile nu mai stau la fel, astăzi am putea sărbători cu adevărat ziua copilului… dacă ne-am mai elibera de zgomotul psihologic al copilăriei noastre. Iar pentru a putea să simțim bucuria, înainte de toate, avem nevoie să ne simțim temerile și să le privim cu mult curaj, compasiune și conectare.
La fel ca mulți dintre copiii crescuți în comunism, fac parte dintr-o familie zbuciumată, una în care lupta s-a purtat pentru supraviețuire, iar nevoile psihologice erau ca și inexistente. Costurile pe care le-am plătit sunt multiple și trecutul nu-l mai putem schimba, dar ne rămâne mereu posibilitatea de a face pace cu noi înșine și cu temerile noastre.
Mai jos sunt listat o parte din temerile copiilor invizibili crescuți în familii disfuncționale, așa cum au fost resimțite de către mine, de către clienții mei și cum au fost identificate de psihologul american Janet G. Woititz:
1. Teama de a ne pierde pe noi înșine, deoarece părinții (îngrijitorii) nu s-au putut ocupa în mod constant de nevoile noastre, în multe privințe a trebuit să devenim autosuficienți și trăim cu teama că dacă ne implicăm într-o relație, va trebui să renunțăm la cine suntem (pentru că ne lipsește cadrul unei relaționări bazate pe încredere și respect reciproc). Astfel, ajungem să ne simțim amenințați de ideea că ne-am putea atașa din ce în ce mai mult de o altă persoană, iar practicile timpurii ne arată că dacă ne permitem asta „trebuie“ să ne sacrificăm gândurile, emoțiile și alegerile.
2. Teama de a fi catalogat impostor (avem impresia că dacă am da libertate cuiva în a ne cunoaște cu adevărat, ne-ar devaloriza și respinge în următorul moment); motiv pentru care începem să devenim tributari perfecțiunii și ne purtăm ca și cum întreaga noastră viața ar fi flamboaiantã, într-o armonie perfectã, iar problemele ar fi într-o armonie totalã. Ajungem să credem într-o astfel de poveste pentru că de mici am concluzionat că pentru ceilalți suntem o problemă, iar existența ne este permisã doar dacă nu avem nevoi și dacă nu încurcăm.
3. Teama de abandon, aceasta diferând de teama de respingere (pe care cumva ne-am obișnuit să o gestionăm, că doar am trăit asta în nenumărate episoade ale copilăriei noastre). Frica de abandon este mult mai adâncă pentru noi, augmentatã pânã la echivalența temerii de moarte, iar în strădania de a ne păstra viața, la maturitate, ajungem să idealizăm anumiți oameni, precum și relațiile pe care le construim cu ei. Și încercăm să ne protejăm împotriva abandonului luptându-ne din răsputeri în a fi imaculați și mereu de folos pentru cei care au diverse nevoi în jurul nostru.
4. Teama de conectare, sau mai precis, dacă nu am cunoscut protecția, alinarea și siguranța relațională în copilărie, ne vine foarte greu să ne bizuim pe ceilalți, în prezent. Iar asta face să ne implicăm greu în relații, dar și să ne detașăm foarte ușor de acestea. Sau, mai mult, ajungem să ne apropiem atât de tare de o altă persoană încât să uităm de granițele și diferențele firești dintre noi și celălalt. Dacã, inițial, acest gen de implicare îl flatează pe omul de lângă noi, cu timpul, devenim o povară și îl secătuim (după care realizăm, din nou, că pe noi nimeni nu ne poate iubi).
5. Teama de vulnerabilitate se instaleazã devreme în viață, când am învățat că suntem singurii responsabili de fericirea noastră și că este în controlul nostru să le permitem celorlalți să ne rănească. Am crescut cu impresia că ne putem controla emoțiile și sentimentele, devenind încet și sigur, niște roboței. Iar ideea vulnerabilității (a umanității) ajunge să ni se pară o prostie sau, mai onest vorbind, un uriaș pericol. Vulnerabilitatea pentru noi înseamnă să pierdem controlul, că dacă ne lăsăm văzuți asta-i va încuraja pe alții să profite și să înceapă să ne manipuleze. Iar singura cale de a trăi, pe care am învățat-o, este să fim invizibili.
6. Teama de a fi furioși se exlude, în imaginația noastrã, atunci când proiectãm cã o relație adevărată nu presupune existența certurilor, a conflictelor și cu atât mai puțin poftita furie. Și, deși rațional, știm că este imposibil, emoțional, asta căutăm în jurul nostru. Nu înțelegem mânia și nici nu știm cum să o gestionăm pentru că eram înecați în valurile ei, în copilărie. Crescând într-un mediu definit de furie, noi am învățat să ne-o inhibăm, iar singurele momente în care ne întâlnim cu aceasta sunt acelea în care ne pierdem controlul și reacționăm ca niște turbați. Acest tip de furie dezlănțuită ajunge să devină înfricoșătoare chiar și pentru noi.
℗PUBLICITATE
7. Teama de a simți rușine și vinovăție apare tot din fragedã pruncie, când am început să credem că dacă ceva iese prost este din cauza noastră; convingere care, la maturitate, se ascunde atât de bine în sufletul nostru, încât, ajungem a crede că suntem vinovați chiar și pentru că existăm (motiv pentru care ne asumăm adesea și greșelile altora, doar să nu ajungem să vorbim despre limitele și vulnerabilitățile noastre). Verișoara apropiată a vinovăției este rușinea, care este legată nu de comportamente, ci de esența noastră psihologică. Astfel, ajungem ca niciodată să nu ne simțim nici suficient de bine și nici suficient de buni. Iar la maturitate… fie considerăm că relațiile nu funcționează eminamente din cauza noastră, fie intrăm în defensivă și arătăm cu degetul doar către greșelile altora.
8. Teama de pierdere, sau cum vrem sau nu să acceptăm, mulți dintre noi suferim de o depresie cronică; iar emoția cea mai aproape de noi, dincolo de frică, este tristețea. Ajungem să fim depresivi pentru că am pierdut mult prea multe (ne-am pierdut copilăria, spontaneitatea, jovialitatea, vitalitatea, părinții etc), și, în timp, ajungem să fim tot mai inerți, inhibați, pasivi sau chiar să nu mai tolerăm nicio pierdere, fără să ne cuprindă disperarea. Orice schimbare ni se pare foarte dificilă și ne zdruncină teama de pierdere.
9. Teama de a avea încredere pornește de la ideea cã suntem de părere că persoanele în care avem încredere ajung să ne rănească, și concluzionăm, rapid, că bizuința este periculoasă. Tocmai pentru că învățăm să ne descurcăm singuri, ne obișnuim și nu mai avem încredere în altcineva, catalogând încrederea ca fiind o idee bună, dar funcțională, doar, în teorie. În practică, încrederea pare imposibil de dobândit.
10. Teama de a ne respecta limitele intervine pentru că în familiile în care am crescut, granițele psihologice erau extrem de difuze și nu știam foarte clar rolurile distribuite (cine-i copilul și cine-i adultul sau cui ce responsabilități îi revin), ajungem să nu știm să mai facem diferența între noi și ceilalți, iar rezultatul este îndoiala asupra propriilor gânduri, a emoțiilor și chiar a propriului corpul. Trăim multă confuzie și, uneori, se întâmplă să încălcăm granițele celorlalți fără să realizăm ce facem sau dacă cineva le invadeazã pe ale noastre, devenim extrem de iritați și reacționăm, intens, somatic.
11. Teama de a avea așteptări s-a perpetuat de-a lungul anilor în care am învățat că nu este bine să avem așteptări; iar dacă avem vreun dram de speranță fie vom fi dezamăgiți, fie vom fi devastați. Sigur, realizăm că astfel drumul vieții este mai aspru… dar nouă ni se pare, totuși, mai simplu. Modul în care ne auto-sabotăm este existența subconstientã a sintagmei „da, dar…“. Și totuși, suntem suficient de perverși încât să ne dorim (în secret) ca ceilalți să ne ghicească plãcerile și nevoile, întrucât, dincolo de dezamăgire, credem că nici nu merităm ceea ce avem nevoie să primim.
12. Teama de a pierde controlul iese la ivealã atunci când nu suntem în vrie și credem cã totul se va prăbuși (așa ar putea suna sloganul copilăriei noastre), care, apoi, devine imnul vieții noastre. Iar în timp, ajungem să credem că, dacă acceptăm ajutorul cuiva, este o dovadă evidentă de slăbiciune și o mare pierdere a controlului. Trebuie subliniat că teama merge mână-n-mână cu frica de dependență, iar dependența este un cuvânt pe care-l respingem, dar și o manifestare pe care o judecăm aspru când o zărim la ceilalți.
13. Teama că ceilalți nu ne sunt loiali răsare chiar dacă ne străduim din răsputeri să fim loiali (și să-i asigurăm pe ceilalți de asta), iar uneori ajungem să rămânem într-o relație chiar dacă aceasta este distructivă pentru noi. Mai apoi, ne înfioară ideea inexistenței loialității reciproce (că și-ar putea găsi pe altcineva mai bun și mai valoros decât noi).
14. Teama de validare și apreciere existã deoarece în familia în care am crescut, sentimentele și emoțiile noastre nu au fost validate (Nu cunoaștem cuvinte precum „Este OK să simți asta!“), iar dacă cineva îndrăznește să ne credibilizeze sau să ne aprecieze, ni se pare extrem de ciudat, începem chiar să avem îndoieli cu privire la autenticitatea vorbitorului și, uneori, chiar să-l devalorizăm. Dar, în același timp, copilul invizibil din noi tânjește vădit, după validare și apreciere.
De ce au nevoie copiii invizibili (care trăiesc în noi), astăzi (de 1 iunie), și în toate celelalte zile din an? De a ne recunoaște temerile, de a putea vorbi despre acestea și a îndrăzni să ne cultivăm iubirea, în ciuda faptului că suntem imperfecți și că ne-am născut într-un mediu zbuciumat.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
