Skip to content

Nu-i așa că, atunci când erați copii și auzeați că cineva are 30 de ani, vi se părea că e la capătul vieții? Adică mai are un pas și își sapă groapa? Poate și pe la 20, vi se părea un prag încă departe, dar odată atins… auci!, cât de semnificativ pare să fie. Parcă ești cumva „nici așa, nici altminteri“, după spusele lui Caragiale. Parcă prea bătrân ca să fii tânăr și prea tânăr ca să fii bătrân. Într-un fel, începi să te confrunți cu toate fantasmele pe care le duci cu tine — ale tale, proprii și personale, dar și ale celorlalți, proiecții de o viață despre cine ești și cine ar trebui să fii, despre ce ai realizat sau ce potențial ai ratat, despre cum ar trebui să te simți și să te porți; dar cel mai adesea, îți oferă o perspectivă a ta pe axa timpului, tot mai departe de punctul de intrare în lume și tot mai aproape de acel exit point care, cândva, părea de neatins.

Cred că, în ceea ce mă privește, ceasul biologic funcționează, nu zic nu, dar cu rateuri. Prima criză existențială am avut-o la împlinirea minunatei vârste de 22 de ani, următoarea la 26 — pentru ambele, cauzele fiind doar indirect legate de vârstă și, mai concret, legate de pierderea unor oameni semnificativi, care s-au stins din viață la vârstele respective. Altfel, a fost liniște pe front. La 30? Nici vorbă. Am schimbat prefixul veselă ca o panseluță, bând un pahar de vin cu oamenii faini din viața mea, trecând în revistă anii ce-au trecut și proiectând un viitor mai bun, mai blând. Însă, cum mai toată lumea din generația mea a trecut pragul încet-încet, am observat că sunt o raritate printre ei — o ciudățenie. „Cum naiba să nu ai niciun gând așa, mai nu știu cum, doar ai împlinit 30, nu? 30, nu 13!“, mi-a strigat, odată, o prietenă în plină disperare.

Și așa era. Împlinisem 30 de ani, sănătatea nu îmi era chiar grozavă, ieșisem de curând dintr-o relație care durase 12 ani, dormeam la cabinet pentru că tocmai îmi făcusem, singură, un împrumut pe încă 30 de ani ca să devin proprietară pe câțiva metri pătrați pe care nu știam cum o să îi pot întreține, lucram de la 8:00 la 22:00 cu un consum imens de energie și o satisfacție financiară sub nivelul mării — aveam, cum ar veni, un context destul de favorabil crizelor existențiale și, totuși… Am început să fiu mai atentă la mine și la cei din jur. Oare, ce ne face pe noi, oamenii, să ne setăm astfel de praguri pentru „crize existențiale” și depresii? Indiferent că vorbim de 18, 30, 50 sau 60 de ani, pare cumva că acestea sunt singurele momente în care este acceptabil social, ba chiar pe deplin încurajat și susținut de către toată lumea la unison, să îți „programezi” o mare stare de anxietate și panică existențială cu privire la viața ta. Cumva, este ok să trăiești cum poți tu între aceste praguri, dar când vine prefixul, Doamne ferește să te găsească mulțumit și împlinit, că e clar ceva în neregulă.

Acest lucru mă duce cu gândul la viață per total, la alegerile pe care le facem, la libertatea pe care credem că o avem sau nu, la sensul pe care îl simțim, creăm, visăm, găsim sau nu și, implicit, la perspectiva morții. Fiind un copil foarte energic și plin de viață, copleșitor uneori pentru cei din jurul meu, care nu înțelegeau de unde pot avea atâta energie și imaginație pentru șotii și ghidușii, mi-a fost destul de greu să mă împac cu ideea morții, atunci când aceasta a venit mai anunțată, mai pe nepusă masă, să mai ia în primire pe câte unul dintre ai mei. Astfel că, sub o formă sau alta, moartea a ajuns să mă bântuie prin incertitudinea și, totuși, atât de certa ei prezență… Și, în timp ce toată lumea își trăia copilăria, adolescența, tinerețea, eu mă gândeam la moarte, citeam despre moarte, scriam eseuri și articole despre moarte, mă plângeam de moarte, mă certam cu moartea și încercam să o alung sau poate să ne împrietenim, încă nu îmi este clar. Cumva, însă, cred că încercam doar să îi accept existența și iminența, pe când toată lumea îmi repeta constant că „sunt prea tânără să mă gândesc la astfel de lucruri. Așa am descoperit existențialismul și i-am găsit aplicabilitate în viața mea de zi cu zi, dar și în practica mea psihoterapeutică. În fond, indiferent că împlinești 3, 30 sau 60 de ani, viața se derulează pe repede înainte, fără buton de stop sau rewind.

Cu ceva timp în urmă, un prieten drag care se pregătea să treacă „pragul, mi-a trimis un articol care suna cam așa: „30 de lucruri pe care trebuie să le faci până la 30 de ani“ — uh, de parcă am fi cu toții făcuți după același tipar și ne-am dori fix aceleași lucruri. Unul dintre lucrurile sugerate în articol, de exemplu, era să îți „plătești toate creditele și datoriile“. Până la 30? Doamne, și eu care abia ce îmi făcusem unul. Nu e rău să avem planuri și perspective, să ne setăm obiective pe care să încercăm să le atingem – în fond, suntem ființe raționale și cu discernământ și ar fi păcat să trăim în bataia vântului fără niciun reper sau țel – însă acest gen de abordare fatalistă, mă cam zgârie nițel la neuronul stâng… Sincer, dragă lume, dacă nu reușesc să bifez cele 30 de lucruri de făcut până la 30, ce să fac cu mine? Și dacă am făcut altele, poate nu la fel de răsunătoare pentru a fi publicate într-un articol cu multe vizualizări, dar poate importante pentru cursul vieții mele, ce să fac cu ele?

Mă întreb, oare ce ne-ar ajuta, dincolo de sfaturile de tip „3 soluții perfecte pentru o viață ideală cu partenerul maxim de potrivit și cu cel mai fantastic job, care te vor face să te simți ultra-extra-mega-cel mai fericit pentru tot restul vieții tale“? Sau, mai exact, ce am accepta să auzim despre noi, ce am fi dispuși să trăim, să schimbăm să îmbunătățim la viețile noastre, astfel încât să ne regretăm alegerile cât mai puțin și să învățăm să trăim cu pierderea lucrurilor, a timpului, a formelor corpului, a oamenilor din jur?

Mi-a plăcut atât de mult un răspuns dat de psihoterapeutul Irvin Yalom cu privire la îmbătrânire, într-un interviu acum câțiva ani, încât îl împărtășesc cu voi aici și vă spun că îl găsiți, în întregime aici.

℗PUBLICITATE



V-a schimbat cumva experiența îmbătrânirii viziunea asupra găsirii sensului?

„Simt, pe măsură ce am intrat în ultimele mele decade — 70 și 80 — simt mult mai mult confort și mai puțin stres în acest moment. Cred că are foarte mare legătură cu faptul că nu trăiesc o viață plină de regrete. Lucrez cu acest concept foarte mult și cu clienții mei; ei vorbesc despre toate regretele pe care le au, despre tot ceea ce s-a întâmplat în trecut și mie îmi place să mă concentrez pe «Ce anume se întâmplă în viața ta în momentul prezent?» Dacă ar fi să ne întâlnim peste un an sau doi, ce noi regrete ai fi acumulat? Cum ai putea să trăiești, astfel încât să îți construiești o viață fără regrete?

Trăiesc în această situație deja de ceva timp. Aleg ce gen de muncă fac; scriu, și asta este ceea ce iubesc să fac; predau, ceea ce îmi ocupă, de asemenea, destul timp din viață; sunt doctor; am o relație plină de iubire cu soția mea… Pur și simplu, nu mă văd adunând niciun fel de regrete și mi se pare un mod foarte bun de trăit, pentru mine. Mi-aș dori, doar, să pot să îi ajut și pe clienții mei să trăiască la fel.“

Într-un fel sau altul, tot de prezență conștientă vorbește și Yalom. A fi prezenți în viața noastră, așa cum este ea, înseamnă a ne trăi momentul — acest minunat carpe diem! pe care, din păcate, adesea alegem să îl trăim interpretativ, compulsiv: „Ce-ai, domnule? Eu îmi trăiesc viața, mă distrez, fac ce vreau, și văd eu mai încolo ce și cum, oricum nu cred că trăiesc până la nu știu ce vârstă…“ Însă, a trăi, conștient de tine și în prezent, nu înseamnă a face ce vrei, indiferent de consecințe, ci a avea grijă de tine însuți, de sufletul, mintea și corpul tău, de sănătatea ta fizică și mentală, a trăi în acord cu valorile și principiile pe care le ai și a-ți seta așteptări și standarde realiste prin care să-ți cântărești propriile realizări și relațiile cu ceilalți oameni. Indiferent dacă ești aproape de pragul nefast al vârstei de 30 sau, mai groaznic și înfiorător, poate chiar ajungi din urmă un 60-70 sau poate nici măcar nu este vorba de vârstă, vei continua să aduni regrete în tolba nevăzută – și nu pentru că îmbătrânești, ci pentru că ești om și, în calitatea ta de om, orice ai face și oricât ai încerca, pentru a putea trăi cu tine și a merge înainte, este nevoie să înveți să accepți să mergi mai departe cu unele lucruri (fie ele vesele, fie ele triste) și să renunți la altele.

Așadar, respiră!!! Și dacă tot ești aici și ți-e frică să treci și de pragul ăsta, tot uitându-te înapoi, poate cu tristețe, poate cu nostalgie, poate cu neîncredere în viitor, dă-ți un timp, în fond, 30 durează un an întreg (cel puțin!). Dacă îți e mai ușor, ține-ți un jurnal, în care să scrii în fiecare zi câte ceva despre ce se întâmplă în prezent în viața ta. Sau meditează, zilnic, câteva minute în care să fii tu, cu tine. Poți să îți faci câte o poză cu tine, în fiecare dimineață, timp de un an și apoi, la final să te privești, cu blândețe și generozitate, observând trecerea timpului. Sau întâlnește-te, în mod constant, cu acea persoană care te ascultă în timp ce îți faci curaj să mai urci o treaptă. Poate, copilul tău interior te proiectase într-un altfel de viață, însă realitatea ți-a purtat pașii în alte direcții. Știu. Simți asta ca pe un eșec, dar încearcă o schimbare de perspectivă și poate vei realiza că idealul nu este să reușim să devenim ce ne-am dorit cândva, demult, ci de a accepta că ne putem dori ceea ce am devenit, chiar și așa, adunând și bune și rele. Întrucât „omul nu există, pur și simplu, ci decide, în fiecare moment cum va fi existența sa, ce va urma în momentul următor“ și „între stimul și răspuns, există un spațiu. În acel spațiu stă puterea noastră de a alege un răspuns. În răspunsul nostru stau creșterea și libertatea noastră“, după cum spune Viktor Frankl în Omul în căutarea sensului vieții. 

Și v-aș lăsa cu întrebările lui Yalom:

Ce anume se întâmplă în viața ta, în momentul prezent?
Dacă ar fi să ne întâlnim peste un an sau doi, ce noi regrete ai fi acumulat?
Cum ai putea să trăiești, astfel încât să îți construiești o viață fără regrete?

În Japonia, undeva prin secolul al XV-lea, exista o tradiție numită kintsugi prin care se reparau vasele de porțelan care fuseseră sparte, cu aur sau alte metale topite, astfel încât la final, obiectul reparat să nu fie pur și simplu readus la starea inițială, ci revalorizat sau înfrumusețat. Cred că și noi, oamenii, am avea nevoie să credem că, indiferent ce se întâmplă cu noi sau în noi, putem să ne „reparăm” unii pe alții, devenind chiar mai valoroși și mai bogați datorită experiențelor prin care am trecut, și nu doar să fugim de viață, de frica de a nu putea trăi cu „crăpăturile“…

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0