Skip to content

Am scris, chiar aici pe paginadepsihologie.ro, despre felul în care experiența de a fi „single“ m-a pregătit pentru relația pe care o dezvoltam atunci. Am scris cu entuziasm, despre bucuria îndrăgostirii și despre mentalitatea comună care se creează în cuplu. Am fost mândră de acel articol, așa cum sunt de experiența pe care am avut-o în cuplul căruia am hotărât, alături de celălalt membru, să îi pun capăt.

Acum scriu despre despărțire și ce am învățat, din a fi în cuplu, despre mine însămi. Pe cât de glorioase sunt începuturile, pline de speranțe și energie creativă, pe atât de dureroase sunt despărțirile. Chiar și cele executate cu maturitate, cu bunăvoință, blândețe, consens, cu sprijin terapeutic. Despărțirea este un proces matlasat cu durere, adesea cusut cu fire de vinovăție, cu regret, căptușit cu greutăți logistice obiective, alături de cele subiective, emoționale, totul împachetat stângaci și închis forțat într-un cufăr pe care îl ascundem alături de celelalte, în proverbialul dulap cu scheleți.

Lecțiile pe care le-am primit eu în relația de cuplu (pe care am avut-o) sunt multiple, cele mai multe sunt despre propriile mele greșeli și limitări și câteva sunt despre natura umană și perspectiva romantica.

Lecția 1: Granițe pentru mine

Experiența de a fi parte dintr-un cuplu a fost una extrem de solicitantă. Mi-am dat seama că nu mă pricep, așa de bine cum credeam, la stabilit și menținut granițe. Am aflat că am o covârșitoare tendință de a empatiza cu cei apropiați mie, mai ales cu partenerul, acesta devenind cel mai apropiat în condiții normale de trai în doi. Dar cu atât mai mult, în condiții de izolare generate de pandemie. Ca multe cupluri care au înfruntat împreună perioada de izolare la domiciliu, am resimțit o senzație de claustrofobie și echivalentul emoțional al aerului stătut dintr-o camera în care fereastra nu a mai fost de mult deschisă.

Precum alți parteneri, am găsit mult confort în rutina domestică, de curățare frecventă a casei, de pregătire a mâncării, în dansul de tetris al împărțirii spațiului pentru muncă și joacă. Mi-a plăcut să împărtășesc în intimitate temerile cu privire la viitor, să mă bucur cu cineva de plimbarea până la supermarket, să transform masa de bucătărie în birou și apoi din nou în masă. Mi-a plăcut și să împăturesc tricouri care nu erau ale mele și să fac patul în care nu am dormit doar eu, așa cum mi-a plăcut să primesc cafeaua în timp ce eram într-un Zoom call și să răspund la întrebări cu privire la ce aș vrea să mănânc la prânz. Ce s-a petrecut în perioada stării de urgență – pentru mine, în contextul relativ proaspetei relații în care intrasem – a fost o rapidă și irevocabilă dez-vrăjire.

Conform cărților și orelor de psihoterapie parcurse până acum, dez-vrăjirea este procesul natural care se petrece într-o relație după ce proiecțiile ambilor membrii ai cuplului romantic se retrag, în urma instalării unei viziuni informate de experiență. Depinzând de cât de stufoase sunt proiecțiile, cât de mult timp petrec împreună îndrăgostiții și cât de clare, numeroase și bine stabilite sunt granițele în relație, procesul de dez-vrăjire poate fi amânat. În cazul meu (al nostru nu mai pare de actualitate) a fost o dez-vrăjire prematură ce a dus la experiența dezamăgirii în relație. Probabil și din pricina lipsei spațiului fizic dintre parteneri (adesea o pre-condiție a spațiului emoțional) aceasta nu a avut ocazia să fie înlocuită cu o altă experiență vindecătoare. În termeni mai simpli, l-am cunoscut prea adânc și prea repede pe cel de lângă mine și nu eram pregătită să fac asta. Acest rezultat nu poate fi atribuit în totalitate izolării la domiciliu, care a fost un factor important, dar asumarea răspunderii (pre-cursor al dezvoltării personale) îmi indica faptul că eu am colaborat în mod activ la crearea unui spațiu în care atât intimitatea, cât și toxicitatea, au crescut.

Empatia care este un concept pozitiv, o calitate aspirațională, o practică bună, poate, în lipsa granițelor, să cauzeze mai mult rău decât bine. Experiența mea de a empatiza cu fostul meu partener a sfârșit prin a mă extenua și prin a dezechilibra dinamica dintre noi, dar și relația mea cu mine însămi. Singura rezoluție pentru a restabili echilibrul interior fiind o îndepărtare substanțială fizică și emoțională de partener, care în cazul de față a dus la ceea ce recent se denumește „covidivorț“. Este o vorbă celebră care spune că timing-ul e totul, și chiar este. Timing-ul și, în acest caz, granițele sunt totul.

Lecția 2: Iubirea înseamnă acceptare

Problema cu ideea de mai sus este că e atât de ubicuă încât pare că și-a pierdut sensul. Se poate să nu-mi fi luat eu o corigență importantă la materia relaționare, dar nu înțelesesem încă însemnătatea acestui concept înainte de cel mai recent experiment în iubire. În perioada euforică a îndrăgostirii (stare descrisă adesea ca nebunie și asemuită gripei) în care lumina pică perfect pe fața proiecției noastre, persoana către care orientăm toate senzațiile efervescente din corpul și mintea noastră, pare să întruchipeze toate așteptările și aspirațiile noastre. „În sfârșit, am găsit acea persoană“ ne spunem cu optimism. Din păcate, doar ca să avem ulterior experiența de neevitat a dezamăgirii.

℗PUBLICITATE



Reacția iubirii autentice în această situație a dezamăgirii este una de acceptare. Fabula înghețatei transmite cel mai bine această idee – atunci când poftim înghețată de zmeură, însă doar cea de ciocolată este disponibilă, așa că deși dezamăgiți, ne mulțumim cu aceasta și o mâncăm cu cea mai mare bucurie, pentru că până la urmă, este o înghețată de ciocolată. În mod distinctiv, când reacția nu este una de acceptare ci de control, aceasta marchează de fapt absența iubirii. Atunci când ne dorim să îl determinăm pe partenerul nostru să se schimbe, sub pretextul auto-îmbunătățirii, aceea nu este iubire. Iubirea nu este efort, este un dans al imaginației și da, relațiile presupun un pic de practică a artei compromisului, dar nu într-atât încât să facem febră musculară. Iubirea se recunoaște după ușurătate, la fel și relațiile bune.

Lecția 3: Sexul nu este iubire

Atracția fizică poate fi un precursor al iubirii, dar în experiența mea, aceasta te poate face să confunzi dragostea cu dorința. Foamea corpului, atunci când coincide cu foamea emoțională, poate duce la construcții relaționale care să nu fie dintre cele mai echilibrate. În recentul meu studiu personal, am descoperit că nevoia de dragoste poate fi aparent satisfăcută de o coregrafie fizică reușită.

Adesea, atunci când avem o compatibilitate cu cineva la acest nivel, transformările hormonale se alătură proiecțiilor care, acum ancorate în experiența carnală, devin și mai puternice. Pentru o perioadă, suficient de lungă încât să ne încredem în realitatea din capul nostru, dar suficient de scurtă încât să ne amintim greutatea pașilor noștri atunci când ei ating solul, dimensiunea fizică poate umple golul metafizic. Însă, atunci când efectul de placebo al satisfacției trupului scade, resimțim nevoile emoționale neîmplinite și gustul amar al dezamăgirii.

Lecția 4: Reformularea eșecului

În relația pe care am încheiat-o, am simțit, în numeroase rânduri, că acțiunile mele nu servesc scopul echilibrării parteneriatului, am făcut gesturi care nu erau pe placul celuilalt membru al cuplului, dar acele acțiuni erau corecte față de intenția mea de a fi autentică. În construcția acestei relații, am executat comportamente care, conform dovezilor, nu sunt favorabile climatului relațional dorit, dar probabil că nu aș fi aflat ce nu funcționează daca nu mă investeam astfel.

Este un citat faimos atribuit lui Thomas Eddison, care după răsunătorul succesul al descoperirilor sale științifice, a fost întrebat cum a trecut peste numeroasele eșecuri și ce l-a determinat să persevereze. Acesta a răspuns că nu a eșuat, ci a descoperit doar numeroase maniere care nu funcționau pentru a genera rezultatul dorit. Vreau să cred că nu am eșuat și că, în genere, nu eșuăm atunci când ne julim la emoții, ego și speranțe în onorabila căutare a dragostei și a relației de parteneriat care funcționează pentru viață noastră.

Lecția 5: Singura garanție este singurătatea

Deși învățasem deja să apreciez independența și libertatea pe care statutul de single le oferă, se pare că nu acordasem suficient credit singurătății. Singurătatea este garanția experienței umane, iar adesea în relații aceasta se resimte cel mai intens. Nu există singurătate mai acută decât cea pe care o simți atunci când un partener nu te înțelege, dar nici singurătate mai savuroasă decât cea pe care ți-o asumi atunci când te sustragi cu responsabilitate dintr-o situație care nu funcționează pentru tine. Astfel ce am învățat despre singurătate este că aceasta trebuie onorată și revendicată.

Singurătatea este starea care ne permite să fim aproape de noi înșine, în liniștea singurătății putem auzi nevoile personale și putem manifesta reacțiile autentice față de situațiile din viață noastră. Singurătatea este mediul în care învățăm să ne reconfortăm singuri și să ne oferim afecțiune și acceptare. O teorie este că singurătatea însăși este centrală apropierii sănătoase dintre doi parteneri. Sper să pot experimenta cândva din nou, deocamdată mă voi ocupa singură de a face curat în laborator.

Maria-Cristina Trepcea se descrie ca fiind „comunicator“ de profesie. După ce a petrecut mai bine de 10 ani la Londra, unde a studiat comunicare și mass-media, s-a întors în natalul București. Ea caută să echilibreze disciplina profesională din domeniul marketingului și culturii pop cu o sensibilitate psihologică și adesea filozofică.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0