„Educația cu blândețe“ este dezideratul majorității părinților actuali și, totuși, uneori lucrurile „cu blândețe“ par să nu se așeze și lumea își pierde încrederea că blândețea funcționează. Nu, acesta nu este un articol despre a readuce în vizor modul în care am fost majoritatea dintre noi educați sau a promova orice urmă de agresivitate în educație, ci dorește să clarifice aspecte importante ale educației cu blândețe, tocmai pentru a ne menține încrederea în proces.
Potrivit dicționarului, educația este: „un fenomen social fundamental, de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate“. În timp ce părintele blând ar trebui să fie: „blajin, omenos, pașnic, îngăduitor“.
Și totuși, care e treaba cu blândețea?
Blândețea în educație e definită de modul în care mă raportez la copil, de modul în care integrez ce știu despre copil și de modul în care reușesc să mă cobor la nivelul lui, pentru a-l învăța ceva, pentru a-l ghida în a descoperi lumea. Blândețea e cealaltă fațetă a modului autoritar de a acționa, când scopul e să „bag frica“ în copil, ca să facă un lucru, și presupune o atitudine de disponibilitate, entuziasm și așteptare, adecvate pentru copilul din fața mea.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Blândețea nu presupune absența fermității, care implică o setare corectă a limitelor, precum și procesul asigurării respectării lor. Blândețea înseamnă să fiu acolo pentru copil, atunci când îi e greu cu limita impusă, fără a încerca să raționalizez, explic, ameninț – ci doar să încerc să aflu cum se simte la el și ce pot face să îl ajut, dincolo de a modifica limita sau, altfel spus: „Sunt aici pentru tine. Telecomanda rămâne sus. / Ciocolata s-a terminat. / Nu poți veni după ora 10. / Ăștia sunt banii de buzunar pentru excursie“.
Blândețea poate veni cu mai multe brațe încrucișate, nasuri în vânt și uși trântite, poate veni cu multe cuvinte colorate, cu dezaprobări. Pe termen lung, blândețea ajută copilul să negocieze, să spună ce nu îi place, să caute soluții și să ne invite la discuții.
℗PUBLICITATE
De la teorie la practică
Să fii părinte nu e ușor! E ceva ce ne-am asumat, da. Însă, adevărul e că, de cele mai multe ori, nu suntem prea siguri de ce ne asumăm în momentele alea. Iubirea însă „spală“ decizia asumării și învățăm să ne descurcăm. Doar că, în anumite momente, putem ajunge să simțim și poate chiar să nu ne mai descurcăm. Am spus și o mai spun, părinți nu devenim la nașterea copilului, ci învățăm să fim. Avem niște modele în viață, avem o serie de experiențe, avem propriile stiluri de atașament, propriile nevoi, propriile dorințe – iar uneori, ele se întâlnesc cu cele ale propriilor copii. Iar pe fond de oboseală, nesomn, task-uri domestice sau profesionale, timp de conectare în cuplu, ne trezim că avem așteptări de la copil, că nu mai avem răbdare, că ne dorim înțelegere, că ne dorim să fie odată mari și să facă ce trebuie, să nu îi mai spălăm pe dinți, îmbrăcăm și dezbrăcăm, să nu le mai punem în farfurie și să nu-i mai hrănim, să nu-i mai ducem și aducem. Uneori, uităm rapid la o îmbrățișare, alteori, ne ia mai mult.
Ce facem, totuși, ca să rezistăm, de unde ne luăm resursele când nu mai putem? Aici, procesul e diferit de la caz la caz, depinzând mult de structura fiecăruia dintre noi. Ce poate ajuta:
- Să mă uit la poze cu copilul meu mic, să îmi amintesc mutrița lui dulce și când e sfidător și determinat acum;
- Să îmi repet în gând constant că are doar X ani, că e în creștere și să îmi amintesc cum eram și eu de vârsta lui. Da, poate nu mișcam în front, dar îmi plăcea? Ce făceam, totuși, fără ca ai mei să știe? Unele lucruri erau, poate, periculoase?
- Să mă bucur mereu de micile momente și clipe petrecute împreună, atât cât durează ele;
- Să îmi țin mâinile și să ies din cameră când simt că valul furiei mă cuprinde, să mă închid în baie, să pun spațiu între mine și copil;
- Să îmi amintesc că ei, copiii noștri, nu ne aparțin, că au rolul lor în viața noastră, că sunt stăpânii propriilor povești de viață și nu sunt aici să îmi îndeplinească mie nevoi, dorințe și vise neîndeplinite;
- Să nu uit că a greși e omenește și că e important să repar, să schimb, să discut și să „spăl rufele în public“ – cum mă raportez vizavi de întrebarea „Cum se comportă copilul meu spune ceva despre mine ca părinte? Spune totul sau spune doar o parte?“;
- Să îmi păstrez curiozitatea față de orice aspect al vieții și să mă feresc să pun etichete.
Suntem o lucrare în curs de desfășurare
Să fii părinte vine azi cu multă presiune – lumea și societatea se așteaptă să ne descurcăm perfect (Chiar dacă perfecțiunea nu există!), copiii să fie rezilienți și cuminți, adaptați și organizați, mici executanți la vârste mici. Ca mai apoi să fie adolescenți curioși, dar care să nu umble teleleu cu gașca, să învețe bine, dar să doarmă la 10, să își strângă șosetele și să nu se îmbrace doar în negru. Însă adevărul e că nici noi, nici copiii noștri nu suntem roboței – suntem oameni ce învățăm să facem lucruri, suntem dependenți de relații interpersonale, simțim emoții, ne curg gânduri și, uneori, acționăm în moduri de care suntem mai puțini mândri.
Dar cum vorbeam de blândețea de mai sus față de copiii noștri, e important să fim blânzi și față de noi, față de greșelile noastre și să ne privim cu curiozitate. Și să fim fermi în ceea ce privește schimbările pe care ni le impunem și nouă. Iar atunci când ne căutăm motivația, să ne ducem mult pe firul nevoii din spate și să despicăm firul în patru acolo. Cu blândețe, desigur!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
