În timp ce stau și privesc documentul Word încă gol, fără conținut, fără poveste, fără greșeală, mă surprind zâmbind. Îmi plac începuturile! Îmi plac șansele noi! Experiența m-a învățat că, oricât de greu pare un început, întotdeauna înveți ceva nou despre tine, posibilitățile tale cresc, orizonturile se deschid. Mi-a luat ceva timp să realizez asta, dar am reușit să ajung aici numai încercând, făcând, experimentând.
Singurul mare regret pe care l-aș putea avea peste ani ar fi să mă uit în urmă la viața mea și să îmi dau seama că, de fapt, ce am făcut – sau, mai degrabă, ce nu am făcut – a fost să nu îmi trăiesc viața. Din diverse motive: de teamă, de rușine, pentru că e ok și așa etc. Să nu îmi ofer posibilitatea de a reuși, cu riscul de a greși. Dar măcar să încerc.
În orice situație, pornim cu șanse egale: 50% – 50%. Depinde de fiecare dintre noi să hotărască în ce parte se va înclina balanța. Dacă ne facem curaj să mergem înainte sau decidem să rămânem în zona de confort, agățându-ne de ceea ce cunoaștem și trăim deja (fiindcă e călduț și acceptabil). Perspectiva asupra vieții se formează prin prisma experiențelor trăite. Dar ce ne facem, dacă viața pe care o trăim în acest moment nu ni se mai pare îndestulătoare? Dacă ni se pare străină sau încărcată cu durere?
E nevoie de asumare, curaj, efort și, poate, de suportarea a și mai multă durere, atunci când vrei să depășești momente grele, traume care te fac să uiți că tu ai controlul asupra vieții, tu ești în scaunul șoferului, despre tine este vorba acolo. Ajută să ne reamintim perspectiva duală, ciclică, asupra vieții: după furtună răsare soarele; în povești există apă vie și apă moartă; nu trece o noapte, fără să vină și o zi etc. Chiar dacă am uitat, acolo unde e loc de tristețe, e loc și de bucurie. Trebuie doar să ne reamintim cum se simte, cum este întipărită bucuria în corpul nostru.
Și tot vorbind despre minte și corp, am realizat despre corpul meu că nu este doar un recipient, o coajă, o carcasă ce mă poartă prin lume. Corpul meu e loc de simțire, mijlocitor de senzații, punte între exterior și interior. Își are propria memorie, zestre și amprentă. Iar dacă avem o minte sănătoasă și un corp puternic, atunci ce ne oprește din drumul nostru?
Cred cu tărie că cel mai bun lucru pe care l-am făcut a fost să cred în mine, în mintea și în corpul meu, în mine cea de acum și cea de mâine. Și las mărturie aici – ca să îmi reamintească asta, în cazul în care mă las furată de viață și încep să uit. Așa îmi maximizez șansele (pentru mine și familia mea) de a trăi o viață conștientă și plină de conținut. La fel cum durerea se transmite din generație în generație și nu se va stinge până când cineva nu o va simți plenar, visceral, la fel putem transmite și bucuria.
Tocmai din acest motiv, mă gândesc să mizez pe bucurie, încredere, empatie, compasiune, iubire. Să mă asigur că nu uit cum să le trăiesc, cum se simt ele în corpul meu și cum se văd pe fața celor care le primesc din partea mea. Să ofer șansa celor ce vor veni după mine să pornească de la o „coală albă“, ba chiar de la o „coală curcubeu“. Să nu fie nevoiți să privească mereu spre trecut, neînțelegând ce anume îi țintuiește în loc, ce îi face să nu vadă mai bine, mai clar, ce îi încetinește.
A ne vindeca sau a accede către o stare pozitivă, către o condiție mai bună ține în primul rând de noi. Nu putem aștepta ca ceilalți să vină să șteargă ce e greu în viața noastră, să ne ghideze spre o alta cale – pentru că atunci o să fie calea lor, nu calea noastră; și vom pierde oportunități de învățare și dezvoltare.
Oricât am vrea ca lucrurile să fie ca odinioară, niciodată nu vor mai fi la fel. Iar acest lucru face parte din regulile vieții și din condiția umană. Uneori, tocmai acesta e, de fapt, cel mai frumos cadou pe care îl putem primi. Nu suntem făcuți să hibernăm emoțional, așa cum nu suntem făcuți să trăim singuri! Și… vorba cântecului: „Live your life the way you want to be!“
EXPLOREAZĂ
