fbpx
skip to Main Content
A Patra Strategie De Supraviețuire – Luptă, Fugă, îngheț și „supunere“

A patra strategie de supraviețuire – luptă, fugă, îngheț și „supunere“

Prezența invizibilă a traumei, izvorâtă din abuz și neglijare sau din alte forme mai evidente de traumă, este adesea responsabilă pentru o serie de probleme fizice, psihice și emoționale cu care ne confruntăm, după cum a reieșit și din cel mai mare și mai important studiu de sănătate publică, cunoscut sub numele ACE.

Dezechilibrul major al celor traumatizați vine din felul în care au ajuns să perceapă pericolul. Pentru că efectul traumei este încă prezent în corp, el generează o stare (aproape) permanentă de lipsă de siguranță, determinând organismul să rămână pregătit pentru a apela oricând la una din strategiile de supraviețuire: luptă – fugă – îngheț. Când crezi că amenințarea plutește de jur împrejur, este dificil să te relaxezi sau să poți alege cu înțelepciune un răspuns adecvat fiecărei situații ce implică un nivel de stres. Apelezi automat la strategia care s-a dovedit anterior a fi cea mai eficientă, reversul fiind că permiți să se instaleze, treptat și sigur, o rigiditate în reacții.

Pete Walker, psihoterapeut specializat în ajutorarea adulților traumatizați prin expunerea repetată la abuz și (sau) neglijare timpurie, include o a 4-a strategie în repertoriul răspunsurilor instinctive la traumă (pe lângă cei 3F: fight – flight – freeze sau luptă – fugă – îngheț) și o numește fawn (extrem de serviabil și de supus). O consideră a fi reacția care se află la baza comportamentului multor co-dependenți. Iar prin co-dependență se înțelege incapacitatea de a exprima drepturile, necesitățile și limitele într-o relație; o tulburare de asertivitate care îl determină pe individ să atragă și să accepte exploatarea, abuzul și (sau) neglijarea.

Termenul de co-dependent se suprapune în mare măsură peste cel (mai des întâlnit) de people pleaser. Iar cu ajutorul teoriei lui Pete Walker înțelegem mai bine de ce în relațiile intime unii oameni sunt dispuși să cedeze, să se subordoneze, să își minimalizeze nevoile, să își ignore limitele și intuiția… până la extrema în care devin reflexia în oglindă a celuilalt. Rădăcinile le găsim de obicei în copilărie, într-un mediu de familie haotic sau plin de control, din care copilul a învățat că a face pe plac sau a fi de folos celorlalți sunt modalități mai eficiente pentru a minimiza conflictul, a-și asigura iubirea și atașamentul.

Dacă părinții eșuează în îndeplinirea rolului, copilul se parentifică și preia din sarcinile menite a fi îndeplinite de adulții din viața lui. Devine responsabil cu treburile casei, confident, părinte-surogat pentru frații mai mici, cel care ia decizii, dă sfaturi, îi îngrijește pe cei în nevoie, întreține familia, etc. Își găsește siguranța prin contopirea cu nevoile, dorințele și cerințele celorlalți. Și cum siguranță căută cu disperare, va memora această strategie eficientă și va continua să apeleze la ea de câte ori va avea nevoie.

℗PUBLICITATE


Frecvența cu care a apelat la această strategie în perioada copilăriei este cea care determină nivelul de tip pleaser din viața de adult. Tot ea este o explicație pentru capcana atracției ulterioare către persoane indisponibile emoțional și (sau) predispuse să aibă un comportament agresiv sau abuziv (tip controller). Doar în cadrul unei asemenea interacțiuni își poate pune în aplicare vechile mecanisme, singurele pe care știe să le folosească pentru a obține apreciere și iubire. Nu doar că nu are setat niciun semnal de alarmă pentru a detecta și evita persoane periculoase din punct de vedere emoțional, ba chiar se va simți atras irezistibil către ele.

După cum spune Pete Walker, responsabilă pentru această loialitate extremă este rigidizarea în comportamentul unui co-dependent ca răspuns la situațiile ce amenință cu pierderea iubirii și care îi reactivează traumele vechi. Cum variantele de luptă/ fugă /îngheț practicate în copilărie nu i-au adus rezultatul de care avea nevoie, îi rămâne doar să continue să fie un pleaser – prizonier în reacția de tip fawn.

Oricât de greu de conceput ar putea părea această situație, un copil care învață că abuzul, atacurile verbale (umilitoare sau înfricoșătoare) sau crunta neglijare a existenței încetează ca prin minune dacă este dispus să facă pe plac sau să fie de folos, găsește ușor beneficii în renunțarea la Sine și la nevoile proprii. Iar la vârsta adultă, până nu va recunoaște și nu va identifica prezența traumei în viața lui, nu va putea avea acces la strategii comportamentale sănătoase. Va rămâne prins în reacția lui automată de răspuns la traumă.

Psihoeducația este o etapă importantă de recuperare, fiind esențială pentru a înțelege cum traumele emoționale din copilărie își manifestă efectele și în relațiile pe care le avem la vârsta adultă. Este utilă în special pentru a putea recunoaște și renunța la compulsia atracției către relații cu potențial toxic. Munca în terapie implică adesea prelucrarea durerii izvorâte din pierderea timpurie a relației cu sinele și a unei bucăți din viață trăită într-o hipnotică dispoziție de a îndeplini cereri și sarcini. Pentru a putea avea relații sănătoase e nevoie de recuperarea instinctului de autoprotecție, reconstruirea unei asertivități echilibrate și redobândirea curajului de a fi autentici.

Anca Pavel

Anca Pavel este psiholog și psihoterapeut de familie, consilier pentru dezvoltare personală și facilitator în medii organizaționale. Poate fi găsită online pe jocul-vietii.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută