skip to Main Content
Acest Insight Revoluționar Cu Privire La Educația Parentală îți Va Fi De Folos în Viața Ta Romantică

Acest insight revoluționar cu privire la educația parentală îți va fi de folos în viața ta romantică

Chiar înainte să li se formeze amintirile episodice, copiii învață dinamica relațioanlă care le va colora întreagă viață. Gândește-te la o mamă care își ține bebelușul în brațe, în primele săptămâni sau luni după naștere. Modul în care se privesc în ochi formează o diadă miraculoasă. Apoi, în una dintre primele forme de explorare, bebelușul își ferește privirea. După aproximativ cinci secunde – în mod ideal – bebelușul va reveni la propriul său ritm. Însă anumiți părinți, numiți “preocupați”, în literatura de specialitate, vor întrerupe copilul încercând să-i recapete atenția – ceea ce îi va transmite micului omuleț mesajul așteaptă, așteaptă, cum rămâne cu mine?Până în momentul în care copilul împlinește un an, el își va fi dat seama ce anume îi creează anxietate părintelui său”, spun Kent Hoffman, co-autor al cărții Raising a Secure Child și psihoterapeut cu peste 40 de ani de experiență.

Dacă un părinte are dificultăți în ceea ce privește independența – când vine vorba despre a-și lăsa copilul liber să exploreze lumea pe cont propriu – atunci copilul va avea dificultăți cu independeța și se va simți presat să se agațe mereu de mama sa. Dacă îngrijitorul este anxios cu privire la susținere – cum ar fi, să furnizeze o prezență constantă atunci când emoțiile devin copleșitoare – atunci, până la vârsta de un an, înainte de a deprinde limbajul, copilul va învăța să nu apeleze la părinte lui pentru alinare sau pentru a-și regla emoțiile dificile. Problema cu copiii este că ei devin adulți. Și problema cu adulții este că ei, inevitabil, se vor îndrăgosti. Atunci când intră în relații romantice, în mod firesc, ei se întorc la dinamicile care le-au guvernat prima experiență de iubire – proprii părinți.

Cercetările indică faptul că, în Statele Unite, aproximativ 50 spre 60% din populație are un stil de “atașament sigur”, ceea ce înseamnă că atunci când au fost bebeluși și un părinte a plecat, se stresează, însă poate face lucruri și de unul singur, știind că părintele se va întoarce. Cei 40% care rămân, prezintă o formă de anixetate relațională inconștientă, dar bine împământenită – care îi face extrem de sensibili în fața separării (având mereu nevoie să se simtă cât mai aproape de partener) sau vulnerabili (și astfel, speriindu-se de emoțiile care însoțesc relațiile intime sau de exprimarea lor).

Aceasta este una dintre descoperirile esențiale și, poate, cea mai utilă descoperire a tradiției psihologice vestice. Stă la baza teoriei atașamentului, pe care Hoffman și colegii lui o promovează și o puteți descoperi și în opera lui Sigmund Freud și ipoteza sa despre proiecție. Psihoterapeutul Louis Cozolino numește aceasta drept “procesul prin care creierul nostru creează și organizează lumea din jurul nostru”. În principiu, atunci când ceea ce se întâmplă într-o anumită situație este neclar (cum ar fi, să spunem, situații de zi cu zi într-o relație), creierul tău generează o structură și o proiectează asupra lumii, furnizând astfel o bază pentru înțelegere. E ca în cazul găurilor negre, afirmă Cozolino pentru Science for Us: “Nimeni nu a văzut vreodată o gaură neagră. Singurul mod prin care le putem măsura este prin forța pe care o exercită. Același lucru se întâmplă și în cazul inconștientului, nu îl putem vedea în mod direct, însă putem vedea modul în care oamenii își distorsionează realitățile”.

Acesta este motivul pentru care, potrivit teoriei psihanalitice, Bruce Wayne vede mereu lilieci în planșele testului Rorschach și motivul pentru care, destul de convenient, fiecare dintre noi își imprimă experiențele din copilărie cu privire la iubire (sau la absența ei) asupra relațiilor dezvoltate ca și adulți.

Temperamentul – sau ingredientele crude ale personalității – joacă și  el un rol. Așa cum afirmă pentru Science of Us și Rebecca Shiner, psiholog la Universitatea Colgate, sunt copii cu un grad mai ridicat de “emoționalitate negativă”, o mai mare sensibilitate în fața amenințărilor din mediu care, atunci când ajung adulți, se manifestă sub forma îngrijorărilor, ruminațiilor sau acceselor de furie. Aceștia vor fi mai predispuși în a se retrage din situații noi, cum ar fi să cunoască alți copii sau se vor înfura atunci când se vor confrunta cu situații frustrante, cum ar fi să fie legați cu centura în scaunul mașinii. “Este mult mai provocator să fii un părinte eficient, dacă copilul tău este predispus spre emoții negative”, spune Shiner, care este, de asemenea, co-editor al Handbook of Temperament (Manualul despre Temperament). Ea citează un studiu de referință din anul 1994, în care o sută de bebeluși în vârstă de 6 luni au fost selectați pentru iritabilitate. Mamele acestor copii au participat la un grup de intervenție în care au fost educate să își îmbunătățească abilitatea de a “monitoriza cu atenție semnalele bebelușilor, de a le percepe cu acuratețe și de a răspunde în mod adecvat și constant”, în timp ce mamele din grupul de control nu au participat la același tip de grup. Șase luni mai târziu, doar 28% dintre bebelușii mamelor din grupul de control au fost evaluați ca având un atașament securizant, comparativ cu 62% prezentat de bebelușii mamelor din grupul de intervenție – nivel de referință pentru întreaga populație.

Potrivit lui Hoffman, copiii care au un temperament sensibil au nevoie de foarte multă susținere pentru a-și “organiza propriile emoții”: au nevoie de cineva care să îi țină în brațe și să le spună: “Acesta este un moment de tristețe, acesta este un moment de frică, acesta este un moment de furie și eu o să te ajut să vorbești despre asta”. Ei au, de asemenea, nevoie să vadă că propria lor volatilitate nu se revarsă asupra părinților lor. Copiii au nevoie să știe că îngrijitorilor lor nu le este frică de emoțiile pe care ei le exprimă și îngrijitorii trebuie să arate că nu sunt îngroziți de supărarea copiilor lor. Lucrurile se reduc la a cunoaște și la a avea încredere că cineva este responsabil cu privire la relație, spune Hoffman și, în același timp, să arate că emoțiile copilului nu vor distruge familia. “Oferiți alinare”, spune el,  “dar oferiți și limite atunci când intervine viața” – atunci când e nevoie să facem cina, când un frățior sau o surioară are nevoie de îngrijire. Când copilul are în jur de paisprezece luni și se joacă cu o jucărie, părintele să nu îi pună prea multe întrebări. “Un părinte securizant, nu intervine, ci observă cu atenție”, spune Hoffman. “Nu 24 de ore din 7, însă ei observă și nu intervin”. Părintele este disponibil în perioade de două-cinci minute și apoi se întoarce la lucrurile pe care le are de făcut. Ei nu intervin, însă nici nu sunt distrași de telefonul mobil – ei sunt disponibili. Hoffman spune că dacă studiezi înregistrări ale acestor interacțiuni, așa cum o fac cercetătorii teoriei atașamentului, ritmurile sunt revelatorii: dacă un copil de doi ani se joacă, el se va întoarce să vadă dacă îngrijitorul său este disponibil și prezent din punct de vedere psihologic, cam o dată la șase secunde. Însă, dacă îngrijitorul crede că și-a făcut treaba și își scoate telefonul uitându-se pe Instagram, ceea ce îi transmite copilului că trebuie să fie foarte aproape de mama sau de tata pentru a le obține atenția.

Dacă sunteți părinți, cheia nu este să “vă lasați prinși în îngrijorări, gândindu-vă «Pfiu, sunt în siguranță» sau «Oh, vai, copilul meu este marcat pe viață»”, Hoffman a mai scris într-un e-mail ulterior. “Nu este ca o analiză de sânge care îți spune că ești în remisie după cancer sau că ești, brusc, în pericol.” Nu este despre a fi fără greșeală, ci despre a fi suficient de bun. Și copiii, ca niște mici bureți empatici ce sunt, pot să simtă anxietatea părinților cu privire la a face lucrurile perfect. “Copiii pot citi printre rânduri și ar prefera să fie într-o relație cu un părinte care face greșeli și care este deschis în a munci la lucrurile cu care se luptă față de un părinte care face tot ce îi stă în putere pentru a nu greși”, a mai adăugat Hoffman. Este mai mult despre o părticică cu valoarea capacității de “ruptură și reparare” sau de a reînnoda conexiunea grijulie atunci când s-a rupt, mai degrabă decât a fi mereu perfect. Dacă putem normaliza acest lucru, atunci conflictele “își au și ele locul lor”, spune Hoffman, și se așteaptă să vină și repararea.

Dacă, pe de altă pare, ești unul dintre milioanele de oameni de pe planeta Pământ fără norocul de a crește cu un atașament sigur, nu ești damnat la o soartă de proiectare nesfârșită a nevoilor tale neîmplinite din copilărie pe fiecare față drăguță care îți iese în cale. Dacă înveți să fii propriul tău îngrijitor – să îți organizezi propriile emoții prin intermediul unor metode ca păstrarea unui jurnal, contemplarea, împrietenirea conștientă cu tine însuți și “practicarea autonomiei” mai degrabă decât să insiști ca oamenii apropiați să îți trimită mesaje de nu știu câte ori pe zi – atunci, în timp, poți să ajungi la una dintre frazele cele mai dătătoare de putere din psihologie: siguranță dobândită. Nu este neapărat obligatoriu să fi avut o copilărie securizantă pentru a avea o maturitate securizată”, spune Hoffman. “Însă ai nevoie de o hartă pentru asta”.

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută