Războaiele, abuzurile, violențele suferite sau accidentele prin care am trecut nu sunt singurele vinovate pentru traumele pe care le purtăm cu noi. Evenimente obișnuite din viața de zi cu zi pot avea, în timp, urmări copleșitoare, iar „termenul de incubație“ al traumei se poate întinde pe ani.
Efectele traumelor nerezolvate pot fi devastatoare în plan psihologic și fizic. Dar trauma nu trebuie să fie o sentință pe viață. Și nici nu trebuie să-ți amintești conștient evenimentul care a declanșat-o, ca să te vindeci de ea – spune dr. Peter A. Levine, creatorul Somatic Experiencing®, una dintre cele mai importante metode de intervenție în tratamentul traumei și autor al cărții Vindecarea traumei – Program revoluționar pentru restabilirea înțelepciunii corpului tău, recent apărută la editura Pagina de Psihologie.
Luna aceasta am vorbit despre vindecarea traumei cu Florentina Niculescu, psihoterapeut integrativ și psiholog clinician, fondatoare a Asociației pentru Somatic Experiencing® în România.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Prin ce diferă Somatic Experiencing® de celelalte abordări legate de traumă?
Somatic Experiencing® diferă de celelalte metode tocmai prin modul de abordare. Vede omul ca întreg, prin minte, prin corp, prin emoții și prin spirit. Ceea ce se întâmplă cu noi organogen și psihogen poate lăsa efecte imediat sau în timp, atât în mintea noastră și în corp, cât și în felul în care ne vom raporta emoțional la o anumită situație. De aceea, când folosim „instrumentarul“ Somatic Experiencing® suntem precauți și avem o perspectivă holistică a ceea ce se întâmplă cu persoana. Specific acestei metodei de lucru este conceptul de titrare, iar în lucrul cu Somatic Experiencing® aducem povestea nerostită a corpului.
Atunci când persoana intră în cabinetul nostru, vine și ne spune ceea ce gândește că s-a întâmplat într-o anumită situație, însă corpul arată incongruența între ceea ce este spus pe gură și ceea ce este arătat. Poziția corpului arată tensiune, iar vocea arată relaxare. Atunci, ca specialist, eu încep să înaintez, prin acest concept specific, titrare (care înseamnă picătură cu picătură), cu pași mărunți, respectând cu foarte multă smerenie sistemul nervos al persoanei care vine în cabinet, capacitatea acestei persoane de autoreglare, și am un scop precis: de a renegocia trauma pe care clientul a resimțit-o, a trăit-o la un moment dat.
Și aici aș sublinia că a renegocia este diferit de a retraumatiza. Când renegociez trauma înseamnă că însoțesc clientul în angoasa trăirii corporale și emoționale și, de această dată, clientul nu mai este singur. Are un martor empatic la povestea interiorului său, mai exact, la povestea nespusă a corpului.
Peter A. Levine este de părere că trauma nu este ceea ce ni se întâmplă, este ceea ce păstrăm în noi în lipsa unui martor empatic.
Exact!
Avem, deci, nevoie de martor, ca să vindecăm trauma?
Avem nevoie de martor empatic, iar aici aș aduce în discuție efectul păsării dodo, un concept pe care îl întâlnim adesea în etapele noastre de lucru cu Somatic Experiencing®. Ce înseamnă acest efect, mai exact? Înseamnă că nu există terapie bună sau rea, ci există terapie bună pentru noi toți. Diferența o face felul în care eu, ca terapeut, reușesc să creez o relație terapeutică cu tine, client. Și ce îmi va indica dacă am reușit să creez această relație? Faptul că sistemul tău nervos se va preda, se va abandona mie, iar eu voi putea să observ asta în detalii, nu în ceea ce spui, ca poveste, ci în ceea e corpul îmi arată. Poate că vei transpira, poate vei plânge, vei avea descărcări, sub o formă sau alta. Acesta este felul în care conceptul de rezonanță specific metodei Somatic Experiencing® îmi arată mie că sistemul tău se abandonează sistemului meu. Din acest moment începe renegocierea traumei. Corpul nu minte.
Cum funcționează Somatic Experiencing®?
Somatic Experiencing® are scopul de a renegocia ceea ce este amprentat în interiorul meu ca memorie traumatică. Și face asta urmărind fiziologia persoanei. Urmărește corpul și are acest scop, de a restabili homeostazia, sentimentul de coerență și de rezonanță internă. Așa cum floarea soarelui se ghidează după soare, iar atunci când nu este soare, ea se orientează către o altă floare în care să se oglindească, la fel se întâmplă și cu corpul nostru: se întoarce către tendința naturală de autovindecare atunci când primește resursele de care are nevoie pentru a se coregla, în relație cu altă persoană. O altă persoană care are această capacitate conținătoare, care se poate conecta cu tine prin rezonanță, care îți arată empatie.
În cartea sa, „Vindecarea traumei“, Peter A. Levine menționează că pentru a te vindeca nu este necesar să știi ce a provocat trauma. Putem explica puțin acest lucru?
Noi, terapeuții somatici, suntem învățați să lucrăm cu povestea corpului și nu cu povestea spusă verbal de către client. Iar povestea corpului nu are limbaj. Persoana vine cu o experiență, poate, din perioada memoriei implicite, nu explicite, iar corpul aduce la suprafață povestea, prin manifestări corporale. Eu, ca profesionist, voi descifra, voi da sens, voi aduce cuvinte acestor trăiri. Pentru noi, povestea spusă este mai puțin importantă. În această abordare observăm și ascultăm activ ceea ce corpul manifestă.
Terapeuții care se formează în Somatic Experiencing® pot fi și persoane care lucrează în mediul academic, persoane care lucrează în mediul social sau ca pompieri, asistenți medicali, medici, personal al poliției, fizioterapeuți, reflexoterapeuți, kinetoterapeuți, tocmai pentru că vorbim despre recunoașterea manifestării traumei în corpul persoanei.
În anul II de studiu învățăm să lucrăm cu categorii și subcategorii de traumă, iar din această etapă, terapeuții au nevoie de studii complete și complexe, așa încât aici vorbim de psihologi și psihoterapeuți, Somatic Experiencing® fiind o completare a demersurilor terapeutice clasice.
Cum decurge o ședință în care aplicăm metoda Somatic Experiencing®? Există un protocol de urmat?
Da, există un protocol pe care-l urmăm cu strictețe. La început, tinerii practicieni îl folosesc cu titlu de lege, iar apoi apare partea de flexibilitate, urmărind, însă, pas cu pas acest protocol.
Este vorba despre cele 12 etape descrise de Peter A. Levine în cartea „Vindecarea traumei“ sau acela este „manualul“ pentru acasă?
Acela este manualul pentru acasă!
Cum se desfășoară lucrurile în cabinet?
Lucrul cu trauma implică foarte multă responsabilitate, încă din momentul în care pacientul sună. Încă de atunci eu încep procesul de lucru. Astfel încât, atunci când el ajunge la mine în cabinet, am deja o ipoteză, din tonalitatea vocii, din felul în care se prezintă, din felul în care îmi adresează întrebările. Când intră în cabinet, eu deja am a doua ipoteză, atunci când îl invit să ia loc, iar specific acestei metode e că poți să iei loc pe oricare din scaunele din cameră. Este foarte important ca pacientul să simtă ca este primit și acceptat, iar această etapă face parte din setting-ul terapeutic.
Și inclusiv unde și cum se așază spune ceva, probabil…
Totul spune ceva, pentru că vorbim despre limbajul corpului. Și atunci, încep prin această stabilire a distanței dintre noi, a locului în care se așază – reglez spațiul. Apoi, lucrez la conexiunea socială. Cer niște detalii, fac anamneza clasică și pornesc în această călătorie a lumii clientului meu prin întrebări deschise și foarte multă conexiune socială. Ce înseamnă conexiune socială? Îl întreb ce resurse are. Ce îi face bine în viața de zi cu zi? Tiparul nostru este să ne uităm la ce nu e bine în viața noastră, omițând că sunt și lucruri bune. În momentul în care întreb persoana din fața mea despre resursele sale, mă uit la structura sa de reziliență internă. Astfel încât, atunci când voi deschide ușor-ușor partea de încărcătură traumatică, voi utiliza conceptul de pendulare (concept explicat în cartea Traumă și memorie, scrisă de Peter A. Levine), însă pentru asta am nevoie să știu că dacă la un pol este încărcătura traumatică, la celălalt trebuie să am resursa. Și voi educa sistemul nervos al pacientului că există încărcătură traumatică (ce poate învăța din partea de activare), dar există și parte de resurse (și cum se poate bucura de resurse). Aceasta este partea de intervenție, și închei tot prin conexiune socială. Am ca scop ca pacientul să plece un pic mai bine decât a venit.
Peter A. Levine a dezvoltat această metodă pornind de la observații legate de comportamentul animal și el vorbește în interviuri despre faptul că un animal, chiar mic, după ce trece de starea de șoc (freeze) poate și să contraatace. Omul, în schimb, rămâne blocat în traumă și după ce pericolul a trecut. Avem o explicație? De ce se întâmplă asta, ce ne blochează?
Da, avem o explicație și anume faptul că nu am putut să completez un răspuns de apărare în momentul T0. Iar felul în care se lucrează această renegociere a răspunsului somatic este prin expandarea timpului și secvențierea în acel interval de timp. Trauma este lipsa timpului de reacție. Și atunci eu rămân cu un reflex pe care aș fi vrut să îl fac, dar nu am apucat.
Poate fi vorba, atunci, nu numai despre ceea ce s-a întâmplat, ci și despre faptul că nu am reacționat cum cred eu că ar fi trebuit să o fac?
Da, poate fi și asta. De aceea noi avem cicluri repetitive. Repet o experiență și o repet cu un scop – Freud vorbea despre compulsia la repetiție. Din perspectiva lucrului cu corpul, asta înseamnă că încerc să obțin un răspuns de orientare, de apărare a ceva ce a fost în trecutul meu, răspuns pe care nu am putut să îl manifest în trecut. Dacă am un accident de mașină, rămân cu un reflex, cu o stare de vigilență, și tendința este să pun frână tot timpul. Asta se întâmplă pentru că în accidentul pe care l-am avut nu am avut timp să reacționez suficient de repede pentru a apăsa frâna. Ca să renegociez, eu, ca terapeut somatic, voi observa reacțiile corpului care îmi spun adevărul din poveste. Voi observa că omul povestește foarte repede (trauma e lipsă de timp, iar eu vreau să trec repede prin ceva ce e foarte dureros, nu vreau să mă întorc acolo, nu am capacitatea internă de a conține trăirea senzorială și emoțională a ceea ce a fost). Ca terapeut, lărgesc timpul, secvenționez fiecare bucățică dintr-o secundă și dau timp corpului să completeze răspunsul pe care nu l-a putut completa: fie de apărare, fie de luptă, fie de fugă.
Știu că sunt abordări care spun că de la traumă la apariția simptomului sau sindromului este cale lungă, însă din practica de cabinet știm că o secundă de durere emoțională, o secundă de încărcătură traumatică trăită intens este suficientă pentru a schimba structura chimică internă și a declanșa simptom cu manifestare imediată ori într-un viitor, sau sindrom cu manifestare într-un viitor (chiar și peste 40 de ani). Am lucrat cu persoane care au intrat în șoc traumatic instant – albirea părului, disociere.
Peter A. Levine e de părere că trauma nu presupune, neapărat, un eveniment punctual. Ea poate proveni și dintr-o „depunere“ succesivă de lucruri aparent benigne, care te încarcă până peste puterea ta de reacție la ele.
Așa este! Am să explic felul în care acest lucru se formează în timp și de ce pot vedea efectul după 40 de ani (reper luat la întâmplare). O clientă a mea a avut un accident de mașină destul de urât, iar în urma acestui accident a rămas cu o tensiune la nivelul umerilor, iar poziția corpului îi era modificată cu totul, umerii erau ușor ridicați. Ea a venit la mine cu un alt scop decât acesta despre care vorbesc acum. Accidentul a avut loc la vârsta de 20 de ani. Din acel moment, clienta nu a mai condus, însă s-a urcat în alte autoturisme. De fiecare dată când se urca în mașină, avea o stare de ușoară panică, pe care cognitiv ea și-o explica. Vorbea despre asta, dar era deconectată de la trăirea internă. Ce s-a întâmplat de-a lungul timpului: de fiecare dată corpul ei se tensiona, astfel încât umerii ei au căpătat această poziție rigidă, mușchii ei s-au tensionat atât de mult, încât, pentru ea, acesta era firescul. Experiența a adăugat un mecanism de protecție, apoi un alt mecanism de protecție și un altul. De ce? Pentru că nu vreau să retrăiesc ce-am trăit atunci: spaima, neputința, oroarea. Așa încât, iată, în cazul unui accident de mașină lucrăm cu deja 4 categorii traumatice: traumă de oroare, neputința, lipsa vitezei de reacție, imobilizarea.
Ce învățăm din traumă?
Aș spune că trauma este ‒ hai să folosim un termen din alte abordări ‒ o fereastră de oportunitate. Este acel moment de trezire, de trecere de pe pilot automat la alegeri conștiente și prezente. În Somatic Experiencing® există noțiunea de felt sense, simțirea simțită: a fi prezent la ceea ce corpul tău vrea să îți spună. O să fac o paranteză aici: lucrez de 10 ani, oră de oră, în cabinet, cu Somatic Experiencing® și observ că încă nu știm să numim senzațiile noastre.
Întrebarea pe care noi o adresăm clienților (De ce este important pentru tine să redobândești această amintire sau să rezolvi?) are un foarte mare impact. Din traumă învățăm să avem claritate, să avem limite, învățăm să ne întoarcem la propria înțelepciune a corpului nostru înainte să ajungem în punctul în care nu mai există cale de întoarcere. Asta este lecția: mai devreme decât mai târziu!
Trauma therapy for the future is more important than trauma therapy for the past (terapia traumei pentru viitor este mai importantă decât terapia traumei pentru trecut) – spune Peter A. Levine. La ce se referă? La faptul că antrenând corpul să răspundă putem preveni răspunsuri corporale la traume care se vor întâmpla, inevitabil, pe mai departe?
Da! Iar aici îmi imaginez că nu suntem străini de acele momente în care în loc să o luăm prin strada A, o luăm prin strada B, și apoi aflăm că în strada A s-a întâmplat ceva. Există o voce interioară care ne șoptește: Hei, nu la dreapta, ia-o prin stânga! În momentul în care eu mă reconectez cu mine, cu sinele meu superior, corpul meu îmi va da niște semnale subtile a căror voce – dacă știu să o descifrez – mă va feri de foarte multe alte întâmplări nefericite. Iar dacă ele se vor întâmpla, am suficient de multe resurse și reziliență, astfel încât să nu mă mai întorc în trecut și să rămân într-un prezent în care se întâmplă asta și nu mai simt copleșire. Cu alte cuvinte, să nu mai răspund dintr-un trecut traumatic, ci dintr-un prezent sănătos. Pentru că este o utopie să ne imaginăm că lucruri rele nu se întâmplă în viețile noastre. Tocmai acesta este sensul vieții, să evoluăm, iar evoluția se petrece trecând prin experiențe de viață.
Citește și: