Adrian Teleșpan – autorul bestsellerului Cimitirul, considerat o nouă stea a literaturii române și câștigătorul premiului Cartea anului 2013 Hyperliteratura – i se alătură lui Gáspár György în proiectul „Scrisoare către copilul invizibil“. Adrian, la fel ca Mirela Retegan, ne dezvăluie o parte din experiențele vieții sale, prin intermediul unei discuții extrem de personale, purtată între sinele său de adult și cel de copil.
Scrisoarea către copilul invizibil este o tehnică terapeutică pe care o puteți găsi descrisă și în cartea Revoluția iubirii: o altfel de poveste despre atașament și relații, publicată în 2017, la Editura Pagina de Psihologie.
Dragă Adrian,
M-am gândit foarte mult ce și cum să îți spun în scrisoarea asta, pentru că nu vreau să te sperii. O să fie foarte greu, dar o să fie și foarte frumos. Ai 9 ani, ești cel mai înalt din clasă și ți se pare că ai gâtul prea lung și mărul lui Adam mult prea proeminent. Și crezi că, în afară de straiele de preot și mărgelele Sofiei Vicoveanca, nimic nu o să-ți ascundă acest defect. Eu știu ce ar putea să ți-l acopere: mai multă încredere în sine, dar asta e o treabă pe care nu ai cum să o înțelegi acum și n-o s-o înțelegi nici până în 2018.
O să îți spun acum, la început, cel mai urât lucru despre tine. O să te obișnuiești să trăiești cu frică și în frică. De la școală, din curtea blocului, de acasă. La școală o să îți fie frică de profesori, pentru că ție nu îți place cartea. Nu îți place școala. Nu îți plac regulile. Ție îți place doar să citești și atât. Și e foarte bine, citește în continuare, pentru că mintea ta nu e făcută să evadeze din realitate cu ajutorul matematicii, fizicii sau chimiei. Unii profesori vor urla la tine, iar asta o să te sperie, pentru că ție îți ajunge câte urlete auzi acasă. Mi-ar plăcea să fiu în clasă cu tine și să te iau în brațe la fiecare notă mică.
În curtea blocului, o să îți fie frică de Mihai, Cristi și Liviu, care vor urla când te văd: „A venit femeia!“ Și ție îți e rușine. Tu știi că nu ești femeie, ci că ai o atitudine mai… delicată. Dacă nu ar fi existat Dallas, nici n-ai fi știut că ești homosexual și ai fi rămas multă vreme cu impresia că ești singurul băiat care simte așa. Și nu, nu trebuie să mergi până în Texas ca să îți găsești pe cineva. Mai sunt câțiva chiar în Drăgășani. Oricum, mi-ar plăcea să fiu acolo cu tine și să te iau în brațe de câte ori alții te fac să îți fie rușine.
Acasă, o să îți fie frică mai tot timpul. Pentru că vei fi martorul nefericirii părinților tăi, iar ei nu o să fie martorii nefericirii tale. Iar ție asta îți trebuie. Un martor. Cineva care să vadă că nu ești bine, să te ia în brațe și să te mintă că o să-ți fie bine. Peste niște ani, o să înțelegi că ei au făcut tot ce au putut. Nu va fi nevoie să ierți, pentru că vei înțelege.
Să știi că un singur lucru aș vrea să schimb în cursul existenței tale: aș vrea să pot să te învăț mai repede că „a simți“ e mult mai important decât „a înțelege“ sau „a ști“. Și mi-ar plăcea să te pot face să înțelegi un alt lucru: toate lucrurile bune se realizează doar prin foarte multă muncă. Iar tu o să aduci amânarea la rang de artă. Dacă ai putea, ai amâna și trecutul.
℗PUBLICITATE
Lenea asta a ta are două surse, tip cauză-efect: acum, când ești mic, nu primești multe dintre lucrurile pe care ți le dorești, deși ești cuminte, înveți bine, ești respectuos. Și asta te face să te simți nedreptățit. Ți se pare că nu primești lucruri pe care le meriți. Și, îmi pare rău să îți spun, dar așa te vei simți încă vreo treizeci și ceva de ani de aici înainte. O să ai impresia că lucrurile ți se cuvin, iar viața nu ți le dă. Pe lângă asta, o să ai zile în care o să crezi că tu ești cel mai deștept din lume și tu ar trebui să fii, practic, Dumnezeu, iar lumea să recunoască asta, fără ca tu să faci vreun efort. Urât. Nu așa se face treabă!
Vei avea un foarte mare noroc de oameni. O să ai mulți prieteni foarte mișto. Te vor ajuta și o să vă distrați. Unora o să le mănânci din palmă. La propriu. Îți vor da bani de mâncare. Te vor ține la ei în casă! Prietenii tăi vor fi lângă tine mereu, deși tu nu vei fi tot timpul lângă ei, și îți vor da exact ce ai nevoie – o palmă sau o mână de ajutor, după caz. Oricum, vei avea noroc cu carul. Nu vei câștiga la loto, cum vei visa o viață întreagă, dar vei avea noroc. Să vezi când o să o cunoști pe sora ta din Maramureș. O să stați de vorbă un an jumate, la prima discuție.
O să îți placă foarte mult să călătorești, să mănânci, îți vor plăcea filmele și muzica. Abia aștept să zbori prima dată cu avionul. Și o să zbori cu avionul de sute de ori. Abia aștept să mănânci vită la grătar, să bei primul Lagavulin, să vezi Bodyguard și să devii fan Whitney Houston.
O să scrii o carte, dar mi-e rușine să îți spun despre ce e vorba. Oamenilor o să le placă foarte mult cartea ta. Eu sper să mai scrii una. La prima carte, oamenii vor râde foarte mult. Vor spune că n-au mai râs niciodată la fel. Și cam asta o să te scoată pe tine, în viață. Umorul. O să ai umor din plin. Va fi singura calitate de care vei fi conștient.
N-o să ai bani foarte mulți, iar când o să ai, o să îi toci într-o secundă. Nu te îngrijora, n-o să mori de foame. Vei avea zile în care vei mânca pateu și zile în care vei mânca scoici Saint Jacques. Of, nici scoicile nu știi ce sunt… Nici cuvântul ăsta nu-l știi, dar o să îl înveți. O să înveți multe cuvinte. Ți-am zis că multe dintre dorințele tale de copil nu se vor îndeplini. Dar una o să se îndeplinească cu vârf și îndesat. O să-ți iei câine, mă! Un câine care se va bucura de fiecare dată când vii acasă. Și dacă vii de opt ori într-o zi, acesta tot se bucură. Și doarme cu tine în pat. O să-ți placă de nu mai poți.
Deci, ca să-ți fac o concluzie optimistă… O să scrii o carte, o să-ți iei un laptop, o să-ți iei un câine și o să ai mulți prieteni foarte mișto. Și lasă-mă să-ți spun un secret: o să cam faci oamenii din vorbe. E? Ce zici? Vrei să te faci mare?
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
