Skip to content

– Să nu dai!

Moment în care a aruncat cablul direct înspre mine și am putut vedea, în timp real, cum ceea eu am crezut despre ea a modificat modul în care a acționat. Mi-am dat seama că, dacă eu aș fi tăcut și nu i-aș fi spus, în mai multe sau mai puține cuvinte, „Te cred în stare să dai!“, ceea ce mintea copilului traduce „Așteptarea mea este că o să dai“, ea n-ar fi făcut acest lucru, ci ar fi continuat să fie cine ar fi ales ea să fie și să facă ceea ce ar fi dorit ea, așa cum se întâmplase cu o secundă înainte.

Chiar și dacă ar fi vrut să dea, tot ar fi fost mai bine să o facă pentru că așa i-a venit decât ca să mă mulțumească pe mine. Au urmat frânturi de amintiri legate de mama și o durere imensă și neașteptată în piept la gândul că, de fapt, e nevoie să mă lupt cu mine ca să o las să fie ea însăși.

Jurnal, iulie 2023

Simbioza

Termen împrumutat din biologie, simbioza, definește o relație între două elemente care funcționează ca unul singur. Din punct de vedere relațional, simbioza are loc între două persoane, și anume mama  (sau figura de atașament primar – tatăl, părinții adoptivi, bunicii) și copilul nou-născut.

Franz Ruppert afirmă că „Simbioza și autonomia se generează reciproc“, asemuind acest proces cu forma unei spirale în care miezul este reprezentat de relația simbiotică dintre mamă și copil. Pe măsură ce acesta crește, la fel se întâmplă și cu nevoia de desprindere, iar nevoia de contact permanent dintre cei doi devine întreruptă de dezvoltarea autonomiei copilului.

Relația de simbioză începe ideal la primul contact al părintelui cu copilul și continuă până la vârsta de șase luni, oferind oportunitatea dezvoltării unui atașament securizant. Odată cu creșterea autonomiei copilului – se hrănește singur, începe să se ridice, intră în faza de explorare – este sănătos ca elementul simbiotic din relație să se estompeze treptat, atât copilul, cât și relația intrând în altă etapă.

Cum îmi susțin copilul să își atingă cu demnitate obiectivele de vârstă

„Pentru a se separa de părinți, copiii au nevoie să învețe să gândească pentru ei înșiși cum să rezolve probleme. Modul în care învață să exprime și să se descurce cu emoțiile sunt, de asemenea, focusul acestei perioade în care verbul «a gândi» predomină nuanța întregii etape“, (Stage 3, Thinking, From Eighteen Months to Three Years).

℗PUBLICITATE



În această etapă, ajută foarte mult ca părintele să continue să-i ofere copilului atenția și grija sa. Doar pentru că devine mai independent nu înseamnă că are nevoie de mai puține îmbrățișări.

Ca adult, părintele se poate folosi de avantajul de a vedea lucrurile în perspectivă, ghidând copilul să tranziționeze de la o activitate la alta învățând, prin observație, când este acel moment în care să lase copilul să-și organizeze gândurile. Validarea și acceptarea tuturor emoțiilor rămâne un obiectiv important al relației și la această vârstă. Deși este o perioadă de achiziții minunate, care se întâmplă în dezvoltarea copiilor, din cauza frecvenței și intensității descărcărilor emoționale, această etapă a primit nefericita etichetă de „Teribilii doi ani“ (The Terrible Twos). Încurajez părinții să caute și să găsească propria lor percepție (adică tocmai să gândească pentru ei înșiși) și să o numească ca atare. Îmi amintesc că, la aniversarea fiului meu de doi ani, tema a fost The Magic Two. Sigur că am avut și tantrum, dar și magician.

Un joc și trei propoziții care susțin obiectivele de dezvoltare a copilului

Recunosc că, atunci când nu mai știu ce să fac sau să spun, scot cartonașele cu afirmații pe care le-am tradus și personalizat acum mai bine de șapte ani. Astfel că am luat un săculeț din pânză, în care am pus afirmații care susțin dezvoltarea procesului de gândire (în total șapte):

  • Poți să devii conștient de ceea ce ai nevoie și să obții acel lucru.
  • Observ că începi să gândești ce anume urmează să faci și să dai curs ideii tale.
  • Te poți desprinde în ritmul în care simți, eu voi continua să te iubesc.

Apoi am încurajat fetița să caute în săculeț și să-mi ofere să-i citesc, pe rând, fiecare afirmație în parte, de câte ori a avut nevoie. Am considerat jocul încheiat în momentul în care s-a ridicat și a plecat complet relaxată să facă cu totul altceva.

Cum îmi dau eu seama că am nevoie să recresc odată cu copilul meu și cum mă pot susține să fac asta

„De la începutul copilăriei, se pare că abilitatea noastră de a regla stările emoționale depinde de sentimentul că o altă persoană semnificativă în viața noastră trece simultan printr-o stare similară a minții.“ (Daniel J. Siegel)

Deși poate părea greu, acel „Cum îmi dau eu seama că am nevoie să recresc odată cu copilul meu“ vine din transformarea momentelor grele în oportunități de învățare. Da, sună ca un citat dintr-o carte sau ca ceva ce crezi că ar putea spune Gáspár György în podcastul sau emisiunea sa, dar este posibil și în viața de zi cu zi cu multă muncă și asumare. Vom reuși de fiecare dată? Probabil că nu, dar acele momente chiar sunt ocazii de a vedea „unde ne doare“ și unde avem nevoie să lucrăm.

Te încurajez la un proces de descoperire blând, cu multă autocompasiune si răbdare, cu promisiunea să revin cu exerciții pentru adulții care au nevoie să integreze etape de dezvoltare anterioare vârstei lor: pentru că, da, vestea bună este că putem recupera acele obiective oricând pe parcursul vieții noastre.


Citește și:

Eu sunt Andreea Răduță, mamă de fată și de băiat, Good enough Parenting coach și creatorul programului #managementecran. Iubesc să scriu și să citesc, să petrec timpul cu familia mea, iar misiunea mea este să găsesc moduri în care pot aduce un beneficiu lumii în care trăim.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0