fbpx
skip to Main Content

Au trecut săptămâni bune de când a început războiul la granița noastră. Primele zile au fost cu multe gânduri, anxietatea tuturor a atins cele mai înalte cote, ne-am făcut planuri, pașapoarte, am schimbat bani. Toți aveam un plan, unii și un bagaj la ușă. Toate acestea au fost instrumente menite să ne reducă anxietatea și să ne asigure funcționalitatea. Pentru mulți dintre noi, începutul a semănat cu pandemia de Coronavirus.

Pentru mine, a fost un îngheț adevărat, un blocaj, care cred că venea și pe fondul multor lecturi despre război din ultima vreme. Tocmai terminasem Privighetoarea, de Kristin Hannah, o poveste din Franța celui de-al doilea război mondial și acțiunile naziștilor. Așa că minții mele i-a fost ușor să readucă în prim plan cele mai negre gânduri: „Eu nu sunt așa puternică!“, „Eu nu mă pot descurca“, „Eu nu știu să fac nimic, fără tehnologia din jurul meu.“

Însă războiul mergea înainte, ca să zic așa, și au apărut ei, oamenii de acolo, oameni ca mine, mame și copii, bunici, căței, pisici, tați. Și vorba aia, acum, că am un plan de rezervă, ce fac eu? Modul meu de a face față anxietății a fost acela de-a intra în contact direct cu oamenii care și-au părăsit viața din Ucraina, pentru a putea supraviețui și a avea cât de cât un viitor. Așa am început să fac voluntariat − desigur că totul a izvorât și din nevoia aceasta de „a face“ în loc de „a sta“ cu ceea ce simțeam. 

Realitatea primelor zile m-a determinat să stau mai mult cu ceea ce simțeam, ascunsă în spatele unei măști chirurgicale. Lacrimile au șiroit pe față, nodul era acolo, în gât, vocea îmi era gâtuită. Și mi-am dat seama că ajut, ca să mă ajut și pe mine – bunicii mei au trăit în război, au povestit răzleț despre suferința lor, dar au dus mai multe cu ei în gene, în bagaje, și el, acest bagaj despre război, nu fusese deschis până acum. Adevărul este că port în mine această traumă, a războiului. Și am simțit această pornire de confruntare cu ea. Eu am simțit și simt că dacă nu sunt conectată la realitatea de acolo, îmi trădez valorile și crezul personal.

Strămoșii noștri sunt mereu cu noi

„Dacă privești adânc în palma mâinii tale, îi vei vedea pe părinții tăi. Vei vedea toate generațiile de strămoși ai tăi. Cu toții sunt în viață în acest moment. Fiecare este prezent în corpul tău. Tu ești continuarea fiecăruia dintre acești oameni.“ – Thích Nhất Hạnh

℗PUBLICITATE



Am simțit că doar așa mă pot „decoji“ de durere, că doar așa pot desensibiliza zona roșie a legăturilor. Am avut mereu această aplecare spre istorie, spre a citi ce s-a întâmplat, pentru că, pentru mine e important să nu repetăm, să învățăm din evenimente, să integrăm consecințe cu acțiuni, să vedem ce putem schimba, să acceptăm lucruri, să înțelegem de ce s-au întâmplat. Dar dincolo de procesare, acum am fost în zona de a simți și a trăi ce se întâmplă.

La început am văzut în ele, mamele, doar victime, și sufletul mi se strângea, gândindu-mă că acei copii nu își trăiesc copilăria. Dar apoi mi-am dat seama cât sunt de puternice, ele, mamele, dar și cât sunt de rezilienți, ei, copiii – ei au fost expuși la război și acum știu cum nu trebuie să stea lucrurile. Nu, nu spun că războiul aduce ceva bun, el aduce multă durere, multă suferință, traumă, doliu, pierderi și da, el nu ar trebui să facă parte din viața noastră. Dar aici nu e despre ce vrem, este despre noi, ce putem fi ajutor și nu salvatori, și ei, ce sunt supraviețuitori și nu victime. În primele zile, am vrut să fiu salvator, dar eram, de fapt, salvatorul meu. Ei nu au nevoie să îi privim ca victime, ei au nevoie de ajutor acum, aici, să se simtă azi puțin mai bine, au nevoie de un spațiu sigur, pentru a-și vorbi durerea, odată ce nevoile de bază le-au fost îndeplinite.

Revenind, povestea mea e doar despre mine și despre modul meu de a mă adapta la situația de față. Fiecare din noi are propriul mod de a face față evenimentelor dificile din viața noastră, fiecare duce cât poate și cum poate el, nu există bun sau rău, suficient sau insuficient. Noi toți venim cu bagaje în care poate suntem pregătiți să umblăm sau poate că încă nu, poate mai e nevoie de timp.

„Sunt aici!“ e mesajul, atât pentru cei ce vrem să îi ajutăm, cât și pentru noi.

Andreea Mihai este mamă de două zâne-dragon, creator de povești sub forma atelierelor senzoriale, consilier parental în formare și studentă la psihologie. Crede în puterea relațiilor interumane, iubește cafeaua și plimbările în parc.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0