Ce se întâmplă atunci când un biolog, filozof, autor și explorator pășește în adâncurile Amazonului, nu ca turist, ci ca martor al unei lumi aproape uitate? În acest interviu, Alexandru Stermin ne poartă printre triburile din jungla amazoniană – comunități care trăiesc în ritmul pădurii, în afara curentului globalizării, dar în deplină armonie cu natura și cu propriile reguli ancestrale.
Vorbind despre întâlniri care i-au zdruncinat convingerile și l-au reconectat la esențial, Stermin deschide o fereastră către o altfel de umanitate – una care încă știe să asculte pădurea, să trăiască din puțin și să-și păstreze echilibrul (fără a folosi cuvântul „echilibru“ prea des).
Cum ai început să fii interesat de triburile amazoniene și ce te-a determinat să le studiezi în profunzime?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
De ani buni sunt interesat de relația noastră, a oamenilor, cu Natura. Chiar dacă aceasta ar trebui să se desfășoare pe mai multe planuri – material, experiențial, cognitiv, emoțional și filozofic – astăzi, în general, relaționăm cu Natura doar pe plan material, cognitiv și, mai nou, experiențial. Adică o exploatăm – îi utilizăm resursele în folosul nostru, învățăm despre ea și vrem să o înțelegem și, după pandemie, ne bucurăm de drumeții și de experiențele avute în aer liber. Lipsesc însă relațiile emoționale și filozofice cu Natura. În acest context, am căutat să ajung în comunități care interacționează cu Natura și pe aceste două planuri. Îndrăgostit de zeci de ani de Brazilia, am căutat în junglele sale comunitățile indigene și așa am ajuns în două triburi, pe care le vizitez de trei ani, în bazinul Amazonului și al râului Paraguay.
Care a fost cea mai surprinzătoare experiență pe care ai trăit-o alături de comunitățile indigene?
Din momentul apropierii mele de sat, de colibele enorme, acoperite cu iarbă și așezate într-un cerc mare, în interiorul căruia strălucește un pământ roșiatic, și până la plecarea mea din mijlocul acestei comunități, totul mi se părea surprinzător. Straniu a fost să văd cum, de la prima interacțiune, mi-a fost ușor să înțeleg cât de similari suntem, cât de ușor ne este să ne recunoaștem unul în celălalt și, în același timp, cât de străini suntem și cât de diferiți. Mediul, clima, cultura și atmosfera din comunitate sunt atât de diferite de tot ce experimentasem până atunci, încât trăiam o continuă stare de uimire care, dincolo de faptul că mă însuflețea, într-un fel mă solicita mult, mă punea mereu la încercare și mă obosea semnificativ. Poate că, dintre toate experiențele, spectaculoasă a fost participarea mea într-un ritual, un dans dedicat peștilor, care a durat o zi întreagă.
Cât de dificil a fost pentru tine procesul de adaptare la viața în mijlocul junglei amazoniene? A trebuit să participi la vreun ritual pentru a fi acceptat?
În comunitatea Umutina, din bazinul râului Paraguay, mi-a fost extrem de greu să dorm, atâta vreme cât coliba mică era acoperită cu frunze, printre care noaptea mișunau nespus de multe vietăți (de la insecte la mamifere mici și șopârle), care, uneori, cădeau peste mine. Aici am experimentat un moment de groază, despre care am scris în Privirea urangutanului, publicată anul trecut la Humanitas: „Într‑o seară teribilă, când eram la masă, pe soția șefului de trib a mușcat‑o un șarpe care, nu știm cum, intrase în coliba lor. Un jararaca, unul dintre cei mai veninoși șerpi din junglă. A fost îngrozitor. Cacique, șeful tribului, a plecat cu barca, în bezna nopții, s‑o ducă la spital. Ca să scape cu viață, în cel mult trei ore trebuia să ia antidotul. Cât timp ei erau plecați spre spital, după frământări și neîntemeiate consolări, cei care rămăseserăm la masa din fața colibei în care s‑a petrecut totul am plecat fiecare spre coliba lui. Eram teribil de speriat. Cu lanterna de la telefon am verificat întreaga colibă. Am căutat sub pernă, sub pătură, peste tot. Nu lăsam bine perna jos, că o ridicam iar. Aveam impresia că pretutindeni se poate ascunde un șarpe. În cele din urmă m‑am pus în pat. Fiecare centimetru din pielea mea era atent la orice eventuală mișcare. Eram teribil de încordat. Mă întrebam dacă or fi ajuns la spital. Dacă femeia o să supraviețuiască. Socoteam zilele pe care le mai aveam eu în trib și mă gândeam dacă nu cumva o să mi se întâmple și mie. Oricui i se putea întâmpla. Îmi era frică să închid ochii. Auzeam zgomotele junglei, care începea la zece metri de coliba mea, acoperită cu frunze prin care orice putea trece. Simțeam că, dacă închid ochii, jungla, cu toți șerpii ei, se va apropia de mine pe nesimțite și va ajunge în fața pleoapelor mele. Dacă țineam ochii deschiși, spațiul privirii păstra parcă distanța dintre mine și ea. Cu toate că nu vedeam nimic. Era un întuneric total. Dar aveam instinctul ancestral că ochii deschiși mă țin în siguranță: spațiul privirii îmi lărgea spațiul privat și făcea un halou în fața mea. Teama și neputința mă împresurau. Nu mai știam ce să fac, parcă nu mai era nimic de făcut. Simțeam că, dacă închideam ochii, voi fi aruncat gol în junglă, fără apărare, fără să știu încotro s‑o iau și cum să mă apăr. Jungla părea să fie abisul neputinței și al dezorientării. Atunci m‑am gândit iar la Viața care sunt, la faptul că a ajuns până aici, în mine, după ce căzuse din jungla de care acum mă temeam. A ajuns în mine după ce milioane de ani supraviețuise acolo. Nu știu cum a supraviețuit, nu puteam s‑o întreb. Tot ce auzisem până atunci de la ea era muzica. Încercând să iau distanță față de mine și de gândurile mele, mi-am dat seama că teama îmi spunea în fond un singur lucru, că sunt viu, că s‑ar putea să mor și că nu vreau asta. Vreau să trăiesc, dar nu știu ce să fac, cum să fac. Ce o să fac după ce închid ochii? În prima clipă, mâine-dimineață, mâine-noapte și tot așa… Eu nu știam ce să fac, eram pentru prima dată în situația aia, dar Viața, care căzuse din junglă de miliarde de ani pe planeta asta, eram convins că știa. Și cu acest gând am închis ochii. Cu speranța că Viața, cu forța ei ancestrală, venită de‑acum miliarde de ani, mă va împinge înainte prin noaptea înfricoșătoare și prin jungla zilei de mâine. Până la urmă cred că am adormit“.
℗PUBLICITATE
În Kalapalo, am participat, în prima zi, la un ritual de acceptare, în care, în centrul tribului, împreună cu bărbații din comunitate, am băut pe rând, dintr-un vas, un fel de suc făcut din pulpa unui fruct numit pequi. Gustul nu era deloc plăcut, părea că e iaurt amestecat cu motorină. Am avut noroc că nu a trebuit să bem mult.
Care sunt principalele valori și principii după care se ghidează aceste comunități? Ce crezi că am putea învăța de la ele?
Valorile și principiile care animă comunitatea, în interacțiunile dintre indivizi, sunt similare cu ale noastre: aici intră grija, empatia, loialitatea, respectul. Valori mult diferite de ale noastre sunt cele legate de interacțiunea cu lumea din jur, cu Natura, cu care, dincolo de planurile material, cognitiv și experiențial, ei relaționează și emoțional și filozofic. Principiile, miturile și cultura lor explorează generos aceste două planuri de relaționare.
În cărțile tale, ai surprins aspecte fascinante ale culturii și ale spiritualității triburilor amazoniene. Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o în timpul cercetărilor tale?
Poate că cel mai bine am conștientizat cum noi, occidentalii, ne-am izolat de Natură în Cultură. Trăim în această dihotomie: Natură-Cultură. Ca exemplu, îmi amintesc cum am plecat la pescuit, cu Senegal, un băștinaș din populația indigenă Kalapalo. Am pescuit de dimineața până seara. Eram leșinat de foame, nu mâncasem decât două-trei boabe de fructe găsite pe malul apei. La întoarcere, aproape de trib, l-am întrebat de ce, dacă am stat toată ziua la pescuit, n-am luat nimic de mâncare cu noi. Senegal a reacționat spontan: „De unde să luăm mâncare cu noi când ne-am dus după mâncare?!“. Pentru mine, mâncarea era un de la sine înțeles, nu avea parcă legătură cu pescuitul, culesul sau vânătoarea, nu era din lumea aceasta naturală, era parcă din alta, cea culturală. Astăzi, credem că nu Natura, ci noi producem tot ce ne trebuie. Asta ne ajută să scăpăm de grija deșertificării, a secetei, de problemele încălzirii globale, ignorând faptul că energia și resursele vin din Natură. Trăim în Cultură, rupți de Realitatea Naturii.
Ce măsuri crezi că ar trebui luate pentru a proteja aceste triburi și cultura lor unică?
Cred că ar trebui să protejăm libertatea acestor comunități, adică să le lăsăm posibilitatea să aleagă direcția în care vor să meargă și să le oferim șansa deschiderii spre lumea noastră, dacă asta vor, ori să le respectăm dreptul de a sta izolate. Dincolo de asta, atâta vreme cât sunt comunități unde cultura se transmite, în mare parte, oral, ce putem face noi este, în cadrul libertății lor și al respectului față de tot ce înseamnă cultura și demnitatea umană, să încercăm să consemnăm și să conservăm informații despre aceste culturi.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
