Alexia Galeș – Ce nu vreau să știe lumea despre mine

Aflată la primul ei rol într-un lungmetraj, Luci, din Hoții de subiecte, Alexia Galeș vorbește despre experiența de casting, pasiunea pentru actorie și bucuria de a fi parte dintr-o echipă creativă în care fiecare se simte văzut și ascultat.

Filmul Hoții de subiecte, regizat de Tudor Petremarin, intră în cinematografe pe 25 martie.
Spectatorii vor descoperi o poveste care îmbină dorința unor adolescenți de a vinde colegilor subiectele de la BAC cu îndoielile, prieteniile și iubirile lor, precum și relațiile de familie și lucrurile care unesc sau care îi despart, înaintea unui început de drum în viața de adulți. Despre toate acestea, dar și despre multe altele, am discutat în rândurile interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine, pe Pagina de Psihologie.

Cum ai împăcat și cum împaci cursurile cu activitatea artistică? Cum ai înfruntat provocările acestui parcurs, după terminarea liceului?

În prezent, sunt anul 3 la SNSPA, Communication and Emerging Media. Dau licența anul ăsta, sunt puțin stresată că nu m-am apucat încă să scriu la ea. La 18 ani am picat la UNATC la actorie, și, ca să nu stau un an acasă, mama mi-a sugerat să mă mai înscriu la o facultate, să am o „plasă de siguranță“. Cumva, așa s-a întâmplat, și o să și termin facultatea mea „de siguranță“.

Mă bucur mult că am un program lejer la facultate, profesori și colegi susținători, care au înțeles din prima săptămână ce-mi doresc eu să fac cu adevărat, că eu vreau să filmez, să joc, asta e prioritatea mea, și m-au susținut în drumul meu până acum.

Meseria asta nu are un program stabil, mai ales la început. Apare un casting de pe-o zi pe alta, apare un proiect spontan sau pică altul. În același timp, trebuie să te pregătești constant, să te antrenezi constant: încă din primul an, alergam de la cursurile facultății la ore de actorie, rezidențe artistice, workshop-uri de dans, spectacole de teatru, repetiții când mai prindeam un proiect.

Încă îmi amintesc, în anul 1, când am intrat în shortlist pentru Hoții de subiecte, îmi repetam replicile în șoaptă, la seminarul de Marketing cu colega mea de bancă, Ruxi, fără care, spun cu toată sinceritatea, nu aș fi ajuns acum în anul 3. Mă înscrie în echipă cu ea la toate proiectele, fără să întrebe, îmi dă rezumate pe Whatsapp cu ce s-a făcut la cursuri, îmi explică ce teme avem etc.

În anul 2, însă, a fost haos. Am fost studentă la două facultăți în două orașe diferite: la Actorie la Sibiu, și la SNSPA la București. O dată la două zile schimbam orașul. Eram în tren cu pisica mea Spicy, am prins o grămadă de răsărituri printre munți. Îmi învățam textele și monologurile pe tren, și editam în Photoshop după actorie, pentru facultatea din București.

Nu știam niciodată exact când trebuia să schimb orașul. Dacă eram în Sibiu și apărea un casting sau un eveniment, luam rapid trenul spre București. Dacă aveam cursuri sau examene la Sibiu, mergeam rapid în Gara de Nord, cu Spicy după mine. Lucram de oriunde, cât se putea. 5 minute în pauza dintre cursuri, în tren, în mașină, în autobuz, eu îmi scoteam rapid laptopul.

Aveam în geantă tot ce aveam nevoie pentru orice situație: text, laptop, încărcătoare, periuța de dinți, cheile de la ambele apartamente din ambele orașe, ajungeam de foarte multe ori la facultate cu valiza după mine. Eu sunt o persoană căreia îi place să fie „în priză“ mereu. Aveam totul organizat, dacă voiai să ne vedem, îți răspundeam: „stai să îmi scot agenda“. Aveam activitățile scrise în agendă în culori diferite, una pentru fiecare oraș: Sibiu, București, Brașov.

A fost foarte obositor. Creierul meu era împărțit constant în trei părți. Trei „lumi“ în care existam constant și concomitent: Sibiu, Brașov și eu, lumea mea, evoluția mea personală. O fugă necontenită încercând să bifez un task list care nu se oprea vreodată. Eu fiind și perfecționistă și țintind la performanță în orice aș face, a fost și dificil să accept că nu pot fi peste tot și nu pot excela peste tot.

Poate că nu o să-mi știu textul perfect, nu o să fiu la prezentarea de grup a proiectului, nu am timp să mă uit la un film cu Ana, sora mea, când sunt acasă.

Uneori, a fost dificil de gestionat acest program supraîncărcat: uneori nu mai erau locuri în tren dinspre un oraș către altul, uneori fugeam după tren și nu îl prindeam. Am plâns de câteva ori în gară, vorbind cu mama la telefon.

La ce ai renunțat și ce te-a motivat să iei această decizie?

Am renunțat la programul de actorie de la Sibiu iarna trecută. Mie îmi place mult să fiu ocupată și cred că aș fi continuat dacă nu m-ar fi dezamăgit atât de multe lucruri din atitudinea profesorilor și a colegilor mei de la Sibiu.

Pe când la SNSPA, profesorii mă susțineau când le povesteam că fac două facultăți și încercau să mă ajute să-mi respect deadline-urile de la ambele programe, când ajungeam la Sibiu simțeam că mi-e rușine că fac două facultăți, mă scuzam parcă în fiecare dialog cu un cadru didactic.

La Sibiu nici nu se respecta programul orelor. Proful nostru de actorie a întârziat odată și o oră jumătate la curs, fără să ne anunțe în prealabil. Erau ore care se anulau de pe-o zi pe alta, ore care se recuperau sâmbăta și studenții erau anunțați vineri seara. Și în cazurile în care profesorii veneau la curs, preferau să povestească despre viața lor personală sau despre bârfele din teatru, decât despre materia de curs. Plus că nu aveam scaune sau mese, scriam pe jos pe podea și nu aveam nicio sursă de lumină naturală.

Dacă aveam alte proiecte la București, filmări sau castinguri, eram privită cu ironie atât de colegi cât și de profesori: se considera că eu nu știu destulă actorie ca să pot să particip la filmări.

A fost o competiție constantă pentru… nimic concret. Și am simțit asta foarte mult în sfera artistică din România: artiștii „își iau fața“ unul altuia, se sabotează reciproc, în loc să se susțină, să-și facă loc unul altuia.

Experiența de la Sibiu fost, pentru mine, despre cât de multe poți îndura, cât de mult poți să reziști, cât de mult pot să te lupți, în loc de ce îți dorești să creezi ca artist, ce vrei să spui în lume. Despre invidie și bârfe ascunse în spatele zâmbetelor false de afară, din fața teatrului.

În proiectele internaționale, însă, am observat că artiștii se susțin mult mai mult între ei. Că în afară actoria nu e cu literă mare, nu ai niciun titlu pe care trebuie să îl cari după tine, că meseria ta e ceea ce-ți place să faci cu adevărat ca om. Iar în România mi se pare că meseria ta e asociată cu poziția ta în societate.

Am simțit că nu are niciun aport calitativ în educația mea, și că mă obosesc mult fără să câștig ceva în schimb. Așa că, după multe întrebări și insecuritate, am decis să renunț la Sibiu și să-mi termin facultatea la SNSPA.

De la începutul anului 2024, am început să călătoresc. Am făcut un calcul și am avut 34 de zboruri anul trecut, plecam o dată la două săptămâni. Am participat la multe programe Erasmus de scurtă durată, am fost în Portugalia, Luxembourg, Bruxelles, Cipru etc. Aveam un program destul de lejer la facultate în acea perioadă, dar aveam mereu laptopul la mine, îmi făceam proiectele și citeam articole academice din aeroporturi, am avut și o prezentare de proiect din fața aeroportului din Malaga.

Facultatea având și un profil modern, 98% din munca și task-urile pe care le aveam, puteam să le fac online, pe laptop. Am lipsit mult de la facultate. Când am intrat în shortlist pentru filmul Hoții de subiecte, am vrut să dau tot ce am din mine, am vrut să fiu cu gândul integral acolo.

Am fost și sunt extrem de norocoasă că sunt susținută de oamenii de la SNSPA. Profesorii înțeleg că asta e o meserie pe care îmi doresc să o fac și că profilul facultății mă întregește ca om și ca artist, nu mă definește. E un mindset care încă „se dezvoltă“ în sistemul educațional din România: că un elev, un student, poate avea mai multe interese, mai multe drumuri care se întrepătrund, că poate „exista“ în mai multe domenii concomitent, că skill-urile unei meserii bine definite pot fi reinterpretate în alte domenii. Individualitatea și transdisciplinaritatea asta profesională nu e încă integrată complet în sistemul nostru de învățământ, dar experiența mea la SNSPA e dovada că lucrurile se schimbă, că noi ne dezvoltăm.

Acum sunt anul 3, vreau să-mi termin licența, și lucrez în continuare independent ca artist. Chiar acum mă pregătesc de „debutul meu“ ca actriță în Germania, am o premieră de teatru în Chemnitz: Die schone Susanne în cadrul European Capital of Culture. E prima oară când o să joc în germană și sunt foarte încântată. O să mă mut acolo pentru o lună și un pic, dar, din nou, profesorii sunt foarte înțelegători, profesoara mea coordonatoare de licență mi-a oferit tot sprijinul ei, și o să avem ședințe online. Și eu, printre replici, în pauze de la repetiții, o să scriu și la licență.

Cum a fost, până acum, drumul tău în actorie, care au fost cele mai mari bucurii, cele mai fericite întâmplări, cele mai mari piedici?

Nu m-aș fi gândit o secundă că n-o să fie drumul clasic: BAC, UNATC, job în teatru și poate film. Îmi vedeam viața foarte clar la 18 ani înainte să dau BAC-ul.

La 18 ani, însă, după ce m-am pregătit obsesiv un an de zile, am picat admiterea la UNATC. A fost primul meu mare eșec, și mi-a fost greu să trec prin experiența asta. Avusesem și o pregătire toxică și inconfortabilă cu foarte mulți oameni. 

Simțeam că nu mi se permitea, că nu aveam loc să gândesc liber, să creez, să îmi spun punctul de vedere ca artist. Până să o găsesc pe Alexa Tofan, coach-ul de actorie cu care lucrez și în prezent, mergeam la pregătire cu frică și anxietate. De când lucrez cu ea, nu mai simt asta, și chiar cred că dacă nu ar fi fost ea, m-aș fi oprit și aș fi renunțat să mai încerc să practic meseria asta.

Chiar nu am luat-o pe drumul clasic, deși am vrut și chiar m-am străduit. Am picat la o facultate de actorie, apoi am renunțat la o altă facultate de actorie. Nu știam cum, fiindcă mi se spusese că nu pot face asta fără facultate sau fără relații. Totuși, am încercat să văd dacă se poate și altfel, dacă  poate să existe și un spațiu pentru mine în care să pot lucra sincer și autentic. Prin urmare, am început să plec în străinătate: am fost până acum în două experiențe artistice în Germania, unde am făcut un spectacol cu 40 de artiști interdisciplinari din 7 țări diferite.

Am fost voluntară la Praga în cadrul Cuadrenalei de la Praga, două săptămâni am lucrat și la Berlin, în cadrul Berlinalei, scanam bilete la cinema în timpul festivalului. Am vrut și să văd cum pot lucra ca actriță în termenii mei, fără ego artistic și abuzuri de putere. Germana este a doua mea limbă maternă și simt că în Germania pot să mă exprim mai sincer și autentic ca artistă decât în România.

Cumva fugind și încercând să mă feresc de ce se întâmplă negativ în sfera asta artistică din România pentru mine, am ajuns să încep să-mi construiesc propriul meu loc în afara țării. Încă descopăr, încă încerc, dar, încă nu știu cum va fi.

Am proiecte și lucrez, ceea ce mă bucură enorm, dar în același timp, trăiesc cu anxietatea că poate nu o să mai fie. Descopăr în fiecare an lucruri noi la mine, am regizat primul meu scurtmetraj anul asta, dansez, tot anul asta am început să cânt și să lucrez să mă dezvolt și pe partea asta.

Sunt extrem de norocoasă că pot să fac asta și sunt extrem de recunoscătoare. Nici nu-mi dau seama cum am ajuns aici, de la momentul în care am picat la facultate, la prima mea premieră de film, la a-mi repeta textul în aeroport în drum spre teatru.

℗PUBLICITATE

---

---

Acum, sigur, mă bucur că nu am intrat la UNATC la 18 ani, fiindcă nu aș fi fost aici, pe acest drum al meu. Dar în mine trăiește undeva acea voce care spune „nu ești suficient de bună“, fiindcă nu am diploma aia pe care scrie „actor“ negru pe alb, care credeam eu că o să-mi dovedească poziția în meserie, în societate.

Ce m-a ajutat de-a lungul anilor este un citat din Pescărușul de Cehov: „Acum știu, acum înțeleg că în meseria noastră nu contează gloria, nu contează strălucirea, ci puterea noastră de a îndura. Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința. Eu cred. Și sufăr mai puțin.“

Nu am un drum clasic în meseria asta și asta poate să fie nerve wracking și lonely uneori. Dar, cumva, simt și am simțit mereu că o să fie bine. I will do great things, o sa fie bine.

Care a fost pentru tine, cea mai mare bucurie de până acum, în carieră?

Cred că primul telefon de la Tudor Petremarin pentru film, pentru shortlist, a fost cel mai fericit moment din cariera mea de până acum. Toți actorii vorbesc prin interviuri de momentul în care they actually get the call. Și eu am trăit asta. Te duci la castinguri și oamenii îți zic „te sunăm noi“. Și eu chiar am fost sunată, iar acel apel mi-a schimbat viața complet. Pentru că acum am dovada concretă, palpabilă, că poate deveni realitate ce visez.

Povestește-ne experiența de casting și de filmare la „Hoții de subiecte“ – cum a fost colaborarea cu echipa, cum a fost pentru tine implicarea în acest proiect. Mai ales că venea după o perioadă dificilă pentru tine din punct de vedere emoțional.

A fost o întâmplare. Aveam 18 ani, picasem la UNATC, eram dărâmată, încrederea mea era undeva foarte jos. Îmi era frică și rușine. Îmi era frică să mă duc la teatru, să mai citesc teatru, să repet orice. Simțeam că, dacă am picat, eu dând absolut tot din mine ca să intru, însemna că nu eram făcută pentru asta, că „nu am voie“ să fac asta, că „nu am talent“. Noțiunea asta de talent certificat e foarte bine impregnată în sfera artistică din România. Iar meseria de actor sau artist devine ceva abstract, „zeificat“, de neatins. Nu suntem învățați că tot ce trebuie să faci, de fapt, este să încerci, să cauți.

Aveam 18 ani și eram foarte speriată. Într-o zi, stăteam și scrollam pe Instagram în pat, și am dat peste un anunț de casting, și a încolțit ceva în mine atunci: „Cum ar fi să fac această chestie super crazy și să încerc?“. Așa că m-am înscris la casting. Aveam un monolog care îmi plăcea enorm, un text scris de Alexandra Badea (Perfect compus) pe care-l adoram: este despre România și modul în care ne-a format și continuă să ne formeze comunismul, despre sentimentul de inferioritate care s-a integrat atât de bine în noi ca nație. Era primul monolog care vorbea, real, despre ceva ce mă interesa ca artist și om. Era pentru prima oară când spuneam un text doar pentru că îmi plăcea mesajul. Era pentru prima oară când jucam cum voiam eu să joc, când totul era cum voiam eu. Și era înfricoșător în același timp.

Am avut atacuri de panică o săptămână până la casting. Încercam să nu plec prea departe de apartamentul unde stăteam, pentru ca, atunci când venea un atac de panică, trebuia să fiu undeva înăuntru, să mă așez pe jos și să respir. Credeam despre mine că nu am voie sa fac meseria asta dacă am picat la admitere, că nu mi-am câștigat un loc în industria asta din această cauză.

În pregătirea pentru actorie nu fusesem încurajată să încerc să mă descopăr, mi-a fost dictat totul. Prin urmare, să particip la primul meu casting adevărat, cu un monolog pe care l-am ales eu, pregătindu-mă singură, alegând eu cum joc, fără aprobarea altcuiva, părea ceva total nebunesc.

La casting și după aceea am fost foarte mândră de mine că am încercat, că mi-am demonstrat mie că pot, că nu mi se întâmplă nimic dacă aleg să fac ce-mi doresc sa fac, că nu mă dă nimeni afară de la casting fiindcă am picat la facultate, că eticheta de eșec e ceva ce-mi puneam eu mie, nu e vizibilă și din afară.

Eram mândră că am reușit să mă duc, să lucrez cu frica mea, să mă iau în brațe și să fac exact lucrul de care mi-era groază, să mă iubesc trecând prin frică. Nu eram, însă, foarte mulțumită de performance-ul meu de la casting.

După câteva zile, am simțit că trebuie să mai zic încă o dată monologul, deși nu eram mulțumită de lumină, de cum arătam. Era ultima zi când se putea trimite selftape-ul la casting. Și mi-am spus totuși să trimit, Ce se poate întâmpla? Să nu-l iau? Și am trimis clipul la o oră după deadline. Acela a fost video-ul pe care l-a văzut de fapt, echipa filmului, și adu au decis să intru pe shortlist.

Când m-a sunat un număr necunoscut (am aflat că era Tudor Petremarin), și m-a anunțat că am fost selectată, nu înțelegeam ce se întâmplă, mi se părea ceva ireal, nici nu știam ce e aia& shortlist, m-am albit la față și îmi curgeau lacrimi fără să vreau să plâng. Eu dădusem casting pentru personajele Amalia și Sofi, nici nu știam de existența personajului Luci.

Perioada de probe pentru acest film, Hoții de subiecte, a fost o experiență extraordinară, în primul rând pentru că Tudor a creat un spațiu atât de „safe“ pentru noi, actorii, iar fiecare zi de lucru era distractivă. Descopeream împreună personajele și nu m-am simțit niciodată judecată sau „analizată“ și din acest motiv mi-am dat și libertatea să încerc lucruri noi, să mă „arunc“ pur și simplu.

În ultimele zile de casting, i-am spus cu toții: „Tudor, și dacă nu luăm, nu ne supărăm. A fost super mega cool și fun să lucrăm toți împreună“. Apoi am fost sunată că nu am luat casting-ul, dar eram mândră de mine că ajunsesem atât de departe. Peste câteva luni, am primit un telefon de la Tudor. Eram într-un autobuz în Spania. „Avem un rol pentru tine și voiam să te întreb dacă vrei să joci în film.“ M-am întors către mama și tata și le-am spus că o să joc în primul meu film. A doua zi de dimineață, m-am plimbat singură, în Spania, cu căștile în urechi, și am plâns râzând în hohote.

Acest film mi-a schimbat total traiectoria vieții. Am văzut ce înseamnă să lucrezi într-un spațiu safe, cu oameni care cred în tine și te respectă ca om și ca artist. Nu ar fi putut fi o primă experiență mai bună, încă se simte ireal.

Echipa filmului a lucrat foarte mult cu noi. Am repetat câteva luni înainte de filmări și am avut libertate creativă foarte mare. Tudor ne întreba la fiecare repetiție dacă vrem să schimbăm ceva la text, dacă ni se pare prea mult, prea puțin, dacă nu vrem să zicem vreo replică. Am construit personajele astea împreună și deciziile noastre creative au fost mereu luate în considerare.

Eu aveam 3 caiete, la repetiții, replicile erau color-coded, pentru scenele de interior, exterior, cu ce parteneri etc. La fiecare repetiție aveam altă idee de cum e Luci, aveam comparații cu pasaje din filmele la care mă uitam, notate la minut și secundă, până când, la un moment dat Tudor mi-a zis „Te rog, fă-o pe Luci cum vrei tu“.

Inițial, la repetiții, eram crispată și anxioasă. Nu am avut o conexiune instantanee cu personajul Luci, și asta m-a speriat. Simțeam o presiune mare pe mine, era primul film, voiam sa fie BINE și nu știam de unde sa o apuc.

Când am început filmările simțeam anxietatea primului film și mă simțeam vinovată că eu „nu sunt gata“ cu personajul meu. Și, încă din prima zi, toată lumea a început să se amuze de cât de mult semăn cu personajul. Simina Brădeanu, make up-artist-ul din echipă, se amuza cel mai tare: mă împiedicam, mă spălăm pe dinți în mijlocul filmărilor oriunde, mă schimbam de costum oriunde apucam, scăpam lucruri pe jos, mă încurcam, spuneam glume la care nu râdea nimeni. Eram foarte clumsy și cringe… exact ca personajul meu, fără să mă străduiesc și de fiecare dată când mă vedea, Simina râdea și spunea „Of, Luci!“. Așa că Luci a fost un rol pe care am învățat să îl iubesc, să îl înțeleg, să îl „accesez“. Acum mă bucur că am avut parte de experiența asta, „m-a crescut“ enorm ca artista.

Toți actorii care joacă personajele principale (Karina, Ana, Dragoș și cu mine) sunt la primul film, în afară de Ștefan Iancu, care avea deja mai multă experiență decât mulți tineri de vârsta noastră. Și Tudor Petremarin este la primul său lungmetraj ca regizor. Și sa împărțim cu toții emoția asta a acestui vis împlinit a fost magic.

E un film cu și despre liceeni, care aduce o perspectivă actuală și naturală. Ce te-a atras cel mai mult la scenariu și la personajul tău?

Mi-a plăcut mult de tot că personajul meu e altfel. Nu e deloc stereotipul de tocilară de liceu: timidă, așteaptă ca băiatul să facă primul pas, visează dar nu ia niciodată atitudine, retrasă și pasivă.  Luci este în totală opoziție cu personajele tip nerdy din filme, e ceva neașteptat.  E băgăcioasă, insistentă, comunicativă, sare să ajute, încalcă regulile, chiar dacă tot premiantă iese și tocmai dualitatea asta m-a atras cel mai tare la ea. Are multe laturi, interese și acțiuni care se bat cap în cap… cum au, de fapt, toți oamenii. 

Poți fi trist și fericit în același timp. Poți fi entuziasmat și speriat. Poți fi popular și singur. Și a construi aceste personaje complet umane în film, cred că e una dintre cele mai mari provocări pentru un actor.

Chiar dacă personajele (mai ales cele comice) tind să fie deseori stereotipice în filmul românesc, să aibă o latură ușor de recunoscut pentru public, pentru a reda legătura care stârnește râsul, Luci nu este așa. Și asta m-a entuziasmat și m-a speriat în același timp ca actriță.

La primul screening al filmului cu echipa m-am judecat, sigur, sunt o persoană care tinde să fie perfecționistă. „Aici puteai să vorbești mai repede!“, „De ce n-ai legat replicile?“, „Aici puteai să o spui altfel.“ Dar dacă fac un pas în spate și mă gândesc, nu aș schimba nimic, absolut nimic din această experiență. Asta am fost eu: Alexia la 18 ani: mică, speriată, în extaz, filmând primul ei film, luând parte la ceva mai mare decât ea. Și mă bucur că asta se poate întrezări și în rolul meu.

Fiind prima experiență de lucru într-un lungmetraj, ce sfaturi te-au ajutat cel mai mult? Ai discutat personajul în familie, cu prietenii, te-ai raportat la perioada de liceu?

Am repetat replicile lui Luci obsesiv cu familia. Când eram în procesul de repetiții o sunam zilnic pe sora mea mai mică, Ana, ea fiind încă la liceu, are 17 ani. Mă ajuta să-mi dau replicile și chiar avea corecții și sugestii care mi-au fost foarte utile. Cu ea am dezbătut cel mai mult personajul în familie. Deși e mai mică decât mine cu 4 ani, are o maturitate care mă surprinde constant, o respect enorm și ca om și ca artist și părerea ei contează foarte mult pentru mine Îmi repeta că „e foarte cringe acest personaj“. Iar, în fond, noi asta ne și doream de la Luci.

M-a ajutat foarte mult să știu că am oameni lângă mine care mă iubesc, familie, prietena mea cea mai bună Ilinca, colegii de la SNSPA.

„O să joc într-un film.“ Măreția acestui gând mă speria de fiecare dată, sentimentul impostorului trona peste mine, mi se părea că trăiam ceva mai mare decât mine și nu știam cum să mă calmez ca să încep să lucrez eficient. Într-o seară, după repetiții, m-a dus Ștefan Iancu (Alex) cu mașina acasă și l-am întrebat atunci, cum fac să controlez haosul acela din mine. S-a uitat la mine și mi-a zis „Da, te cred, e greu. Da nu ai ce să faci. Acum faci asta, înțelegi? Trebuie să o duci până la capăt, să accepți că vei face asta.“ A fost un fel de tough love, dar care m-a scos din vârtejul meu de gânduri. Era adevărat. Realitatea era că făceam asta, chiar jucam într-un film. Nu mai conta că eu credeam că nu merit. Trebuia sa duc treaba la capăt.

Un alt sfat după care încă mă ghidez este cel primit de la Tudor: „În film, și dacă e prost și dacă e bine, muncești enorm. Măcar să iasă bine, dacă oricum muncești enorm.“ Stai la repetiții, stai peste program, cauți castinguri și dai castinguri fără siguranța că le iei. Este multă muncă. Măcar, dacă tragi tare și muncești conștient, să și iasă ceva bine. 

Despre ce vorbește filmul „Hoții de subiecte“?

Hoții de subiecte e despre niște oameni la început de drum. Niște oameni care nu știu. Care nu au un drum exact, care nu sunt formați. E despre niște oameni care de abia învață să descopere viața. E despre niște oameni cu multe întrebări, cu multe conflicte în interior, cu multe insecurități, cu sentimente opuse și simultane. Și asta nu cred că poți vedea des la cinema.