Skip to content

„Lecții de viață“ li se mai spune acelor valori, mesaje centrale care călătoresc de la o generație la alta. Unele dintre ele se transmit explicit, verbal, altele sunt mesaje pe care mintea noastră le extrage din interacțiunile cu ceilalți, din discuțiile lor în timp ce noi suntem copii și ne jucăm în preajma adulților, din felul în care îi vedem pe cei din jurul nostru reacționând în contexte de viață fericite sau dureroase. Toate aceste mesaje formează „coloana vertebrală“ a psihicului nostru și sunt ceea ce ne poartă prin lume și prin experiențele noastre de viață. Această coloană vertebrală nu este bună sau rea. Ea doar este. Iar unul dintre scopurile noastre ar fi să înțelegem cum s-a format și cum ne poartă prin experiențele prin care trecem, urmând apoi să facem diverse exerciții pentru a ne „îndrepta“ spatele emoțional și pentru a avea o „postură“ mai sănătoasă.

Păcat că nu este atât de simplu să facem acest lucru. Și știi de ce nu e simplu? Pentru că multe dintre aceste mesaje s-au format, în mod inconștient, în perioade din viața noastră în care nu aveam capacitatea de a analiza. Noi doar preluam din mediu tot ceea ce ni se oferea și procesam acea informație cum știam noi mai bine, scopul final al creierului nostru fiind acela de a ne menține în siguranță. Acesta este și motivul pentru care ajungem să reacționăm automat la o serie de experiențe prin care trecem, fără să înțelegem de ce facem lucrurile în acel mod, ci mai degrabă știind că „așa trebuie să fie“. 

Mai mult decât atât, chiar dacă vorbim despre conținutul mintal pe care îl putem conștientiza, dar în relație cu care asociem o negație (de exemplu: „eu nu voi face niciodată ca mama“) acest mod de a formula credințele mintale reprezintă tot o asociere inconștientă cu mecanismele familiei noastre de origine. Așadar, producem, astfel, o asociere mentală prin opoziție. Chiar dacă ea implică o negație („eu nu voi face niciodată“), reperul central de la care pornim este tot familia de origine („ca mama“). Toate acestea sunt subtilități pe care mintea noastră le produce, care formează coloana vertebrală a psihicului nostru și care ne influențează deciziile, alegerile, modul în care ne trăim viața. 

℗PUBLICITATE



Ce putem face? În primul rând, să învățăm să fim atenți la toate aceste asocieri conștiente și inconștiente pe care le produce mintea. Abia după ce vom înțelege felul în care este țesută povestea noastră de viață, creierul nostru va reuși să spună, înainte de toate: „Ah stai! Știu de unde vine acest lucru! Știu de ce fac asta! Înțeleg de ce am ales cum am ales!“ Iar faptul de a ști îi este suficient, pentru început, minții ca să se liniștească. Dar până ajungem acolo, drumul e cu suișuri și coborâșuri, cu poteci înguste, cu trasee neexplorate care aduc cu ele teama de necunoscut, dar și momentele de realizare, ca atunci când suntem într-o călătorie și ajungem într-un loc atât de frumos cum nu ne-am fi putut imagina că există. 

Mai apoi, odată înțeleasă matricea pe care mintea o formează, e nevoie să lucrăm cu două concepte despre care mie îmi place să spun că sunt „atât de intime“, „atât de personale“ – ca întregul demers, de altfel. Doar că acestea, cred eu, necesită o profunzime mentală aparte: iertarea și recunoștința. Niciunul dintre cele două nu îi au ca punct central pe ceilalți, ci propria persoană. Am nevoie să iert pentru că MIE îmi va prinde bine acest lucru, nu celor care cred că m-au rănit. Am nevoie să fiu recunoscătoare pentru că mintea are nevoie să vadă și partea valoroasă a întregului proces al suferinței. Altfel, va spirala la nesfârșit în ceea ce e dureros. 

Și, abia apoi, după tot acest demers intens, putem găsi soluții practice. Moduri diferite de a (re)acționa. Din păcate, în mod normal, noi începem cu ultimul pas și ne așteptăm ca el să funcționeze. Dar asta este ca și cum un chirurg ar face o operație fără să știe ce anume operează și pornește de la principiul „lasă că deschid pacientul, repar un organ la întâmplare, îl închid și așteptăm să vedem dacă i se ameliorează starea. Dacă nu se ameliorează, repetăm, până când găsim problema!“ Ca în orice proces de vindecare, și mintea noastră are nevoie, înainte de toate, să știe CE i se întâmplă și DE CE s-a ajuns la această situație, pentru ca abia mai apoi să poată ajunge și la CUM. Tot acest proces este greu de făcut fără ghidaj. Și nu toți își doresc sau au acces la un demers terapeutic care să îi însoțească în această călătorie. Pentru cei din urmă am construit un curs online care are ca scop principal înțelegerea acelui „de ce“ de mai sus. Cursul se numește „Cum ai devenit cine ești“ și își dorește să-ți fie ghid în această călătorie către propria persoană. În cadrul lui vei găsi 10 lecții video și 50 de pagini de exerciții care te vor duce tot mai aproape de tine însuți. De asemenea, pe site mai găsești un curs online de 30 de minute care este ca un început de drum. Astfel, dacă până acum nu ai știut cum să începi un demers de autocunoaștere, ai aici nu doar instrucțiunile, ci și exercițiile necesare.

Raluca Anton este doctor în psihologie, psihoterapeut specialist și supervizor în psihoterapii. Are o vastă experiență în terapia individuală a problemelor emoționale ale adulților, dar și în psihoterapia de familie. De-a lungul anilor, a susținut diverse proiecte prin care a promovat în rândurile publicului larg psihologia validată științific, unul dintre aceste proiecte fiind emisiunea „Jurnal de Psiholog“.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0
Livrare gratuită în România la achiziții de peste 149,00 lei
0%