Skip to content

Actrița Alina Rotaru, în vârstă de 36 de ani, dă viață, pe scena prestigiosului Teatru Mic din București, personajului Nadia, psihoterapeuta din adaptarea spectacolului Anna Karenina, punând în lumină nu doar complexitatea personajului, ci și delicatețea emoțiilor umane. Absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică. „I.L. Caragiale“, unde a urmat atât studiile de licență, cât și masteratul în Arta Actorului, Alina își valorifică formarea academică printr-un talent remarcabil și demonstrând o profundă înțelegere a dinamicii interioare a personajelor sale. În acest interviu pentru Pagina de Psihologie, ne dezvăluie propria perspectivă asupra artei interpretării și asupra relației dintre actorie și dimensiunea psihologică a personajelor.

În „Anna Karenina“, interpretezi rolul unei psihoterapeute. Cum a fost să te transpui în pielea unei persoane preocupate de psihicul uman și de dinamica relațiilor interpersonale?

Am tratat acest rol cu responsabilitate, considerând că meseria de psihoterapeut nu este pentru oricine și poate deveni extrem de periculos pentru un pacient să fie tratat necorespunzător. Așa că, împreună cu regizorul Dumitru Acriș, am decis să creăm un personaj foarte bine pregătit profesional, dar pe marginea prăpastiei în plan personal. Din cauza însingurării nefirești a unei vieți greu încercate, Nadia își concentrează toată atenția asupra noii sale paciente: Anna Karenina. Începe să facă o obsesie în a o trata cu orice preț, se identifică exagerat cu viața Annei și, treptat, se instalează contratransferul subiectiv. Își tratează pacienta cu blândețe și răbdare, apoi o vede ca pe o prietenă apropiată și încalcă limitele profesionale. Se întâlnesc în afara cabinetului, vorbesc și între ședințe, iar la sfârșit o judecă și îi condamnă alegerile. Nu există un final fericit, ba mai mult, Nadia contribuie la destinul tragic al Annei. Din punctul de vedere al meseriei mele, a fost un lucru intens și, în același timp, controlat. Să stăpânești un cal sălbatic poate fi și relaxant, dacă îi oferi spațiu să trăiască natural.

ABONARE NEWSLETTER


Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.


Rând pe rând, mai multe dintre personajele celebrului roman al lui Tolstoi ajung să se destăinuie în cadrul ședințelor de psihoterapie. Cum este să te afli în postura celui care pune întrebări intime și așteaptă răspunsuri ascunse de urechile lumii?

Este foarte tentant, mai ales dacă ești curios în legătură cu modul în care funcționează mintea. Când întâlnești un pacient care poate face obiectul unei noi cercetări, te simți ca peștele în apă. Și, dacă ai nenorocul să fugi de tine însuți, așa cum face Nadia (psihoterapeuta din spectacolul Anna Karenina) și să te cuibărești în știință, nimic mai seducător.

Cum a luat naștere ideea de a introduce un astfel de personaj în piesa de teatru regizată de Dumitru Acriș?

Iată ce spune chiar regizorul Dumitru Acriș: „Este util să le ofer personajelor un context modern, în care să-și trăiască viețile cu problemele valabile dintotdeauna, indiferent de loc sau timp. Am respectat întocmai finalul scris de Tolstoi, doar este inevitabil, însă am îndulcit puțin procesul, ajutându-i pe oameni măcar să înțeleagă prin ce trec. Am plasat-o pe psihoterapeută în exteriorul lumii personajelor, ca pe un fel de martor prin ochii căruia se desfășoară o parte din acțiune. Arată că putem să alegem și bune și rele, dar dacă avem la dispoziție unealta terapiei, avem șanse mai mari să evităm tragedii. Încă mai cred în universul în care bărbații au curaj și femeile sunt puternice. Karenin este curajos, dar nu poate vorbi cu soția lui, fără să fie rănit în orgoliu. Iar Anna este puternică, dar simte că nu este lăsată să trăiască. Dacă tot nu vorbesc unii cu alții sincer, măcar un aliat specialist îi poate salva.“

Din perspectiva rolului tău și a ceea ce-ți imaginezi, care crezi că sunt cele mai complicate aspecte ale psihoterapiei?

Cred că cel mai greu este să nu renunți. Oricât de multă rezistență opune un pacient, să reușești să rămâi suficient de curios și fidel scopului de a-l ajuta până la capăt. Tot din perspectiva acestui rol, mi se pare greu să ai răbdare când vezi că pacientul se chinuie pentru că nu găsește soluțiile. Din afară, lucrurile par întotdeauna mai simple și calea cea mai scurtă ar fi să-i dai tu soluțiile. Dar asta nu se face, așa că e greu să privești așa ceva și să acorzi timp și spațiu pentru pacient să găsească singur o cale care să-i servească. Și mi se mai pare greu să asiști la cum pacienții se mint pe ei înșiși, ca să le treacă viața mai ușor, iar la finalul zilei ajungi să te gândești la tine și să-ți dai seama că tu însuți ești o pradă ușoară a acestei capcane.

Ce ai descoperit despre tine interpretând acest rol?

℗PUBLICITATE



„Să mănânc ce-am gătit.“ Dacă am ouă și cașcaval, degeaba fantazez că iau cina cu creveți. Asta am înțeles: că e necesar să mă racordez contextului. Scenariul meu era deja scris și nu am avut altceva de făcut decât să-l reprezint ad litteram. Știam cum începe, cum se dezvoltă și cum se termină „ședințele“ din spectacol. Or atunci când scenariul (relația) dintre terapeut și pacient există doar la nivel de presupunere sau intuiție, totul devine mult mai delicat și necesită multă atenție. Practic, în lumea prestabilită (scenele din spectacol), variabilele nu există decât în privința energiei pe care o investesc în seara unei reprezentații. În schimb, în realitate, variabilele se pot schimba de la un minut la altul, dinamica dintre oameni poate sări de pe ax în câteva secunde. Făcând acest rol, am descoperit că, atunci când ascult atent pe cineva, devin activă.

Dacă Tolstoi ar fi inclus un psihoterapeut în romanul său, cât de mult crezi că acest personaj ar fi semănat cu rolul psihoterapeutului contemporan?

Cred că romanul este un fel de introspecție pusă în act de Tolstoi, pentru că prezintă viața de familie în care instinctele conduc relațiile și oamenii se aruncă în gol fără plasă de siguranță. Până la urmă, întregul lui discurs poate fi citit ca un soi de terapie extrem de dureroasă, din care afli că oamenii se iubeau pe viață și pe moarte, la propriu. Dacă ar fi existat un terapeut în roman, lucrurile ar fi fost la fel de dureroase, dar mai simple. Nu știu cât de mult ar fi putut să semene cu un terapeut contemporan, pentru că limitele de atunci nu seamănă cu limitele de acum, iar acest psihoterapeut putea confunda ușor implicarea cu salvarea propriu-zisă. Astfel, ar fi putut să intervină concret în situațiile pacienților, ar fi putut să intre în lumea lor și să acționeze pentru ei, mai degrabă în calitate de prieten, confident. Dar îndrăznesc să cred că i-ar fi ajutat să vadă și luminița de la capătul tunelului, nu doar trenul care nimicește totul în calea lui. Deci cumva roluri asemănătoare, dar diferite ca practică.

Cine mai joacă alături de tine în Anna Karenina și ce substraturi psihologice pot descoperi spectatorii prin această interpretare?

Echipa este formată din: Ana Bianca Popescu (Anna Arkadievna Karenina), Cristi Iacob (Alexei Alexandrovici Karenin), Vlad Logigan și Ionuț Vișan (Alexei Kirilovici Vronski), Alexandru Voicu (Constantin Dmitrievici Levin), Ana Radu și Antonia Scutaru (Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkai), Ana Bart (mama Ekaterinei), Andrei Seușan (Stepan Arkadievici Oblonski), Oana Pușcatu (Daria Alexandrovna Oblonskaia), Andreea Grămoșteanu (contesa Vronskaia), Gabriela Iacob (contesa Lidia), Marian Olteanu (Nicolai Levin), Virgil Aioanei (bătrânul), Rareș Florin Stoica (avocatul), Irina Velcescu (prințesa Betty Tversky), Claudia Prec (Maria Nicolaevna), Vlad Milotoi (Egor Korsunskiy, dirijor și chelner).

Fiecare spectator pleacă de la spectacol cu interpretările proprii, nu încercăm să alterăm nicio perspectivă de a privi sau de a înțelege viața așa cum o propunem noi. Cred că datoria noastră este să prezentăm clar o poveste cu cap și coadă. Unii empatizează cu poveștile personajelor, alții refuză să creadă că se poate trăi așa, unii resping suferința prezentă în fiecare clipă, alții așteaptă soluții salvatoare, pe unii îi tulbură, pe alții îi lasă rece. Câți spectatori, atâtea impresii.

Care consideri că sunt punctele forte ale acestei puneri în scenă, în comparație cu adaptările realizate în deceniile precedente?

Drumul nostru din acest spectacol e ca o cursă de Formula 1. Totul se întâmplă pe muchie de cuțit, viteza durerii este amețitoare, pericolul pândește la fiecare curbă, poveștile personajelor circulă în paralel și, uneori, se intersectează, alteori se trag unele pe celelalte către final, energia nu scade niciodată pentru că toate viețile lor ard la foc continuu, rareori se opresc doar ca să-și alimenteze pornirile și în fine… e cu și despre oameni.

© Credit foto: Andrei Gândac


Citește și:

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0
Livrare gratuită în România la achiziții de peste 149,00 lei
0%