fbpx
skip to Main Content

Am clacat. Nu e nici prima, suspectez, nici ultima oară când mi se va întâmpla în această viață. Dar e, cumva, diferit de toate celelalte dăți în care am simțit că „nu mai pot“. N-am nici cea mai mică idee cum să mă ridic. Și nici măcar nu mă simt căzută, de fapt. Asta mi-ar fi de folos. Căci m-am antrenat să ajung până la fundul prăpastiei, doar ca să mă proptesc mai bine și să-mi iau avânt să mă înalț din nou.

Acum, trăiesc un soi de purgatoriu, o stare liniară, fără hăuri, în care creierul nu-mi mai funcționează, voința m-a părăsit, vinovăția față de cei la a căror apreciere țin mă consumă. Cu atât mai mult, cu cât ei sunt înțelegători cu mine. Și cu cât mă uit în jur, la oamenii care au probleme reale. Boli grave sau terminale în familie sau pe care le duc ei înșiși, vieți în care nu ajunge nicio rază de speranță și optimism – nu vreți să știți ce povești îngrozitor de adevărate am aflat în ultima vreme… Nu trec prin niciuna dintre aceste situații. Suntem (încă) bine. Eu, ai mei, prietenii apropiați. Nu mi-am pierdut serviciul (încă). Ba am și proiecte noi. Nu mă simt deprimată (nu, nu sunt în negare – spuse ea, folosind o triplă negare – căci îmi știu pe de rost stările negre). Mă bucur de-adevăratelea de soare, copaci, cer senin și alte lucruri de care mă minunez profund de când am reînvățat să le trăiesc, acum 8 ani. Am în continuare lucrurile care-mi fac plăcere. Care mă umplu de energie și entuziasm. Lucruri de care mi-e dor (o seară de vară de joi, la Milonga Tabiet, cu îmbrățișări, rochii vaporoase, pantofi care n-alunecă prea tare pe terasa Cercului Militar Național – e prima imagine care-mi vine în minte). Doar că ele sunt parte, cumva, din cealaltă viață a mea. 

În viața aceasta, practică, de zi cu zi, în care trebuie să fiu creativă cu scop și deadline, funcțională și eficientă, declar pe proprie răspundere că m-am împotmolit.

Știu exact de ce am ajuns în situația asta. Și am văzut-o venind de ceva vreme. M-am uitat la ea din afară. Și am simțit-o ca pe-un accident de mașină, care se petrece în secunde, dar pe care tu îl trăiești cu încetinitorul, fără puterea de-a te opune și reacționa. Ca un coșmar din acela în care alergi pe loc, cu tălpile de plumb sau smoală bine înfipte într-un asfalt fierbinte și imaginar, din care orice-ai face, nu te poți desprinde. 

Știu și că izolarea nu ajută. Nici faptul că fiica mea nu se va întoarce de sărbătorile pentru care și-a luat deja bilet. Căci, cel mai probabil, ar rămâne blocată aici, în carantina despre care zvonistica spune c-ar începe fix pe 10 decembrie, la timp după numărarea voturilor (nu intrăm în această poveste).

Scriu plângând. Nu de milă de mine. Doar de epuizare. Plânsul mă eliberează. Sau poate adevărul. Pe care nu știu cu cine și dacă să-l împart.

℗PUBLICITATE



Habar n-am ce se va înțelege din acest text, pe care-l scriu fără documentare și premeditare. Îmi închipui reacția lui Gáspár citindu-l (și-mi spun că atât timp cât scotocesc după caracterele speciale pentru numele lui, încă n-am clacat de tot:), îmi imaginez că experiența l-ar îndemna să-mi pună un diagnostic, iar compasiunea, cel mai probabil, l-ar opri.

Și ca să fiu perfect sinceră, nu știu nici măcar dacă-l voi trimite. Să fim vulnerabili, fie, dar să clacăm public nu face parte dintre fanteziile mele.

Suspectez că voi mai plânge o tură. Că voi stoarce și ultima lacrimă din mine. Că voi îndepărta apoi orice urmă cu apă rece, o privire însoțită de reproșuri în oglindă (hei, old habbits die hard!) și – avantajul de-a fi femeie – cam mult machiaj. Că mă voi duce pe afară. Să iau apă. Sau mâncare. Sau aer. Să pun un pic de distanță între mine și această stare orizontală. În care nu urc, nu cobor, nu sper, ci doar staționez în neputință. O stare cu care nu-s obișnuită. Dar împotriva căreia acum n-am vreo putere să mă revolt. 

Până veți termina voi de citit acest text fără sens pentru altcineva în afara celor care au traversat stări asemănătoare (dacă voi avea nesăbuința de a-l trimite și dacă el va pleca spre drumul textelor de publicat), îmi voi fi revenit. Cel mai probabil, voi fi dormit 1001 ani, în perioada de la jumătatea lui decembrie încolo. E cadoul de Crăciun pe care știu că mi-l voi face. Și pe care-l merit de vreo 12 ani. 

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
×Close search
Caută