Mirosul de acasă sau orice alt miros pe care-l asociem cu un anumit loc sau moment poate aduce aproape instantaneu o multitudine de amintiri și de emoții puternice. Fiecare casă are mirosul propriu, pe care-l simțim de prima dată când îi trecem pragul, având o caracteristică unică și subiectivă.
Această amprentă olfactivă poate fi influențată de o varietate de factori, cum ar fi vechimea și tipurile de materiale utilizate în construcția casei, lemnul mobilierului, un fotoliu din piele, prezența animalelor de companie, plantele din interior sau vegetația din vecinătate, obiceiurile de gătit și, nu în ultimul rând, de metodele de parfumare pe care le folosim. Adesea, nu suntem conștienți de mirosul propriei case tocmai pentru că ne este atât de familiar, devenind oarecum anosmici.
Puterea magică a mirosului
Casele medievale și renascentiste miroseau a combinație de frumos și urât. În care categorie se încadra fiecare casă depindea nu doar de bogăția locuitorilor, ci și de obiceiurile lor de curățenie și igienă. În acele vremuri, starea olfactivă a locuinței nu era considerată o chestiune de plăcere sau neplăcere senzorială, ci și de sănătate optimă. Se considera că mirosurile sunt capabile să comunice și să prevină bolile sau dăunătorii.
Hainele depozitate în cufere de cedru nu erau doar păstrate parfumate, ci și protejate de moliile cărora le displace mirosul de cedru. De asemenea, tămâia cu care se parfumau încăperile ținea rozătoarele la distanță. Convingerea era că tămâia purifică aerul și protejează de incidența bolilor ce făceau victime în acele vremuri: variola, ciuma, gripa etc. Prin urmare, și familiile mai puțin înstărite o foloseau pentru a-și proteja casele de emanațiile maligne ale lumii exterioare.
℗PUBLICITATE
Peisajul olfactiv al regalității
Istoricii ne oferă relatări uimitoare despre parfumurile curților regale. În Anglia, regina Elisabeta I prefera ca încăperile să fie presărate cu crețușcă, pentru a avea o „inimă veselă“. Apa de trandafiri fiartă, combinată cu zahăr, făcea camera lui Eduard al VI-lea să miroasă aidoma unei grădini cu trandafiri, în timp ce rozmarinul parfuma camerele reginei Anna. Se spune că regele George al III-lea a folosit o pernă plină cu hamei parfumat drept adjuvant pentru somn.
Cea mai populară metodă era împrăștierea unor ierburi pe podele, care eliberau un miros plăcut, atunci când erau călcate. Cimbrul, busuiocul, mușețelul și menta erau ierburile preferate pentru această practică. Plantele aromatice, precum levănțica și rozmarinul, erau adesea cultivate în ghivece și așezate pe pervazul ferestrelor sau atârnate de tavan, pentru a reîmprospăta atmosfera. Când vremea era rece, focul cu lemn parfumat, cum e cel de ienupăr sau briar, încălzea și înmiresma casele nobililor.
Cu ocazia petrecerilor și banchetelor, masele erau împodobite cu ghirlande parfumate. Acestea erau create din diferite tipuri de flori sau frunze, precum trandafirii, violetele, crinii, zambilele, cimbrul, rozmarinul, mirtul sau dafinul. Oaspeților li se puneau la dispoziție și aranjamente realizate sub forma unor coroane ce puteau fi purtate pe cap, având rolul de a atenua efectele băuturii. De-a lungul veacurilor, parfumarea casei a devenit o metodă practică de întreținere, dar și de plăcere estetică. Metoda a evoluat de la o necesitate de bază la un domeniu complex și nuanțat de cercetare comercială și expresie culturală.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
