Realizator al emisiunii „Eu pot“, difuzată la TVR1, dar și producător TV cu ștate vechi, profesionist desăvârșit. Așa aș descrie-o pe protagonista interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine de astăzi, de pe Pagina de Psihologie. Discretă și diafană, deopotrivă, Anca Mazilu este omul care spune lucrurilor pe nume și nu se sfiește să trăiască totul, ca și cum ar fi ultima zi. Despre toate planurile, temerile și bucuriile pe care le trăiește, am „descusut-o“ în cele ce urmează.
TVR este casa ta profesională. Cum ai ajuns să lucrezi la televiziunea națională?
Mi-am dorit mult să ajung la televiziunea națională. Aveam deja multă experiență de producție pentru cele mai importante stații din Romania și nu numai. Totuși, știam că doar la TVR voi găsi ceea ce, acum câțiva ani, reprezenta un pionierat și un act de curaj. Adică, un canal de televiziune cu importanță majoră, care să aibă răbdarea și viziunea de a lansa pe piață o emisiune de educație și dezvoltare relațională și psihoemoțională. Din fericire, am găsit aici niște oameni vizionari, care au înțeles importanța inteligenței emoționale, înainte că acest trend să ajungă și în Romania. Și, uite-așa, a apărut „EU POT“ (difuzată la TVR1 duminica, de la 8:30, cu reluări pe TVR Internațional lunea de la 11:00 și joia de la 19:00).
De-a lungul ultimilor ani ai prezentat multe emisiuni „grele, complicate, dificile“. Cum te protejezi psihologic? Cum ai grijă de sănătatea ta emoțională?
Acum, că văd înșiruirea astea de adjective, pot să spun cu mâna pe inimă că niciuna nu a fost nici grea, nici complicată, nici dificilă. Am iubit fiecare proiect, m-am bucurat de el cât a fost, am fost recunoscătoare și când s-a încheiat.
Eu am devenit prezentatoare după ce am fost producător aproape 20 de ani. Să fii producător înseamnă, de fapt, să transformi o idee în emisiunea de care oamenii se bucură la televizor, cu tot caruselul de emoții care acompaniază procesul. Că producător, n-am știut ce înseamnă nici protecția psihologică, nici sănătatea emoțională.
Când am primit propunerea de a fi prezentator, eram deja pregătită. Trecusem printr-un proces psihoterapeutic și eram deja într-un parcurs intensiv de dezvoltare personală și psihoemoțională. De câțiva ani, fac alegeri „smart“: citesc zilnic, meditez chiar și de mai multe ori pe zi, fac sport de câteva ori pe săptămână, îmi aleg cu atenție programele pe care le văd, selectez muzica pe care o ascult, am învățat să spun „nu“, călătoresc, petrec timp în natură și includ câinele în cât mai multe activități de familie. Asta e ceea ce numesc astăzi „trăit bine“, lucru care mă ține în echilibru.
Se spune că ești una dintre cele mai frumoase jurnaliste de la TVR. Acesta este un lucru ce te flatează, sau ai prefera ca oamenii să remarce, mai degrabă, inteligența ta cognitivă?
Bineînțeles că mă bucură fiecare compliment pe care îl primesc. Unii oameni îmi spun „ce bine îți stătea aranjată așa“, alții remarcă subiectele emisiunilor. Nu am simțit niciodată că aș fi percepută doar că un „ambalaj“, mai ales că emisiunile live pe care le-am prezentat de-a lungul timpului s-au bazat pe arta interviului, pe capacitatea de a dialoga, pe spontaneitate. În plus, cred că orice prezentator TV poate deveni „frumos“ sau „urât“, dincolo de calitățile fizice, în funcție de cât de bine i se potrivește formatul emisiunii în care este implicat.
Ce faci atunci când îți scapă live câte o bâlbă? Cum îți normalizezi experiența și depășești momentul?
Bâlbele și emisiunile în direct au un mariaj indestructibil, iar eu am constatat asta pe pielea mea, mai ales la matinal, unde trebuie să fii perfect alert de la 7 dimineața.
Cum trec peste depinde de context. Uneori doar corectez din mers și trec mai departe cu relaxare, pentru că „porumbelul“ a zburat deja, gata… Alte ori, dacă am un context de divertisment, cu un invitat sau coleg de prezentare pe fază, transformăm greșeala într-o glumă în sine. Deci, relaxarea și autoironia sunt cheia.
Televiziunea încă reprezintă un miraj pentru multe fete tinere, dar care este partea nevăzută a acestei profesii? Ce ar fi bine să cunoască fetele care visează la o astfel de carieră?
Televiziunea este ca o iubire focoasă, care te consumă. Te poți simți folosit și abandonat, dacă nu înțelegi că proiectele pot fi doar sezoniere. Te poți simți prost, urât, insuficient, incult etc. dacă vrei să apari pe sticlă cu orice preț, fără să înțelegi că unele formate nu sunt pentru tine. Te poți simți fără identitate, dacă nu știi cine ești și încotro te îndrepți.
Fetelor care visează la o carieră în televiziune le-aș spune să aibă grijă de trinitatea din ele: corp-minte-suflet. Adică, să fie frumoase, să aibă ceva de spus și să nu fie nesuferite. Să citească, să își găsească o nișă care să le pasioneze, un domeniu de expertiză. Să învețe să își gestioneze emoțiile și să își construiască relații bune cu toți colegii, indiferent de stresul de moment. Uneori, puterea și celebritatea te fac să uiți că ziua de mâine te poate poziționa diferit.
La nivel global se vorbește mult despre nedreptatea de gen. Cum stau lucrurile în mass-media? Se fac diferențieri majore între bărbați și femei?
Dacă zappăm un pic, ne dăm seama că femeile-prezentator sunt peste tot în peisajul media din Romania (și nu numai), de la divertisment la dezbatere politică, la meteo și știri. La fel stau lucrurile și în spatele camerelor. La nivel editorial, de producție sau de management, prin toate televiziunile și organizațiile de presă prin care am trecut, lucrurile sunt destul de echilibrate. Sigur că pot fi redacții sau situații nedrepte din acest punct de vedere, dar eu personal n-am trăit sau asistat la așa ceva.
Ce loc ocupă psihologia în viața ta?
De câțiva ani, psihologia și alte științe care mă ajută să înțeleg omul și modul lui de a viețui reprezintă o preocupare majoră. În fiecare zi studiez, mă documentez, merg la cursuri, sunt la curent cu cele mai curajoase studii și neuroștiințe, epigenetica, psihonutriție, psihomotricitate. Astfel, de vreun an studiez la Institutul NeuroPsy efectele uimitoare ale tehnologiei revoluționare în sănătatea psihoemoțională de cartografiere a creierului (brainmapping) și de antrenamente cu neurofeedback.
Suntem tare norocoși că trăim în era în care educația psihologică și emoțională este atât de la îndemână!
℗PUBLICITATE
Este o anumită carte de profil (de psihologie sau dezvoltare personală) care te-a marcat într-un anumit fel?
Fiecare carte mi-a fost învățător și mi-a lărgit încă un pic percepția față de mine însămi și față de viață. Pentru cine își dorește să îi fie mai bine, dar nu știe de unde s-o apuce, cartea „De vorbă cu mine însumi“ a lui Prentice Mulford poate fi un bun început.
Legat de lectura de profil, am și un sfat: nu trece la următoarea carte de dezvoltare psihoemoțională, dacă nu pui în practică cel puțin o idee din cartea pe care tocmai ai terminat-o!
Cum iubește Anca Mazilu?
De-a lungul timpului, au existat mai multe Anca Mazilu.
Am iubit dezlânat și zbuciumat, crezând că „nu alegi de cine te îndrăgostești“. Am iubit toxic și irațional. M-am împiedicat în propriile răni și m-am îmbătat cu propriile proiecții și speranțe. Asta, până m-am îndrăgostit de mine. M-am vindecat și m-am construit, astfel încât să pot să ofer și să primesc iubirea pe care mi-o doream.
Anca Mazilu de acum iubește și este iubită conținător, așezat, cu pasiune și respect, cu prietenie, cu bucuria fiecărui moment trăit împreună.
Care este cea mai frumoasă lecție despre iubire însușită în familia în care ai crescut?
Iubirea înseamnă dăruire. Cred că asta este una dintre cele mai frumoase lecții învățate de la ai mei.
Crezi că iubirea se exprimă în cuvinte, gesturi sau doar se simte?
Atunci când simți iubire cu adevărat, poți să o exprimi și în cuvinte, și în gesturi. Nu suntem toți poeți, asta e clar, dar vorbele venite din suflet sună a melodie, indiferent cât de stângace ar fi. Despre gesturi… totul vine firesc atunci când vrei să fie bucurie și armonie în cuplu.
Dacă e să privești spre trecut, care ar fi cel mai mare pas pe care l-ai făcut?
Pasul cel mai important din viața mea l-am făcut către mine, în momentul în care am decis să merg la terapie. Să mă vindec, să mă cunosc, să mă descopăr, să mă construiesc. Iar acestea nu sunt cuvinte goale. Este o etapă fundamentală a vieții mele de acum. Este, de fapt, prima dovadă de iubire adevărată către mine însămi, pentru care îmi sunt recunoscătoare. Sunt situații în care mă gândesc cum ar fi reacționat vechea Anca și tare mă bucur de cea de acum.
Care este ultimul gest pe care l-ai făcut iubitului tău?
Noi ne facem zilnic multe bucurii unul celuilalt, de la gesturi mititele la grandioase. De exemplu, lui îi face mare plăcere să luam micul dejun împreună. Când are treabă dimineața foarte devreme, mă trezesc și eu, special pentru jumătatea aceea de oră de conectare la cafea. Poate să pară plictisitor văzut dinafară, dar din „papucii“ noștri e tare plăcut.
Tu ești pasionată și de muzică. Te-ai gândit, vreodată, să te apuci serios de o carieră artistică?
Sunt pasionată, în sensul în care îmi place să ascult muzică. N-am vreun talent muzical, chiar dimpotrivă. Am mai mult talent manual, știu să meșteresc, să construiesc mici obiecte de mobilă. Sunt mai degrabă un tâmplar creativ, dar voce n-am.
Care este filmul care nu a câștigat niciun premiu important, dar pentru tine rămâne de referință?
Un film nepremiat care mi-a plăcut mult, despre vieți irosite de dragul societății, este „Good luck to you, Leo Grande“. A fost lansat anul trecut și eu îl găsesc foarte profund, o incursiune în backstage-ul deciziilor care ne împing să luăm decizii de viață care sunt supuse cu ușurință etichetărilor sociale.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
