Ancuța Coman-Boldișteanu este psihoterapeută și fondatoare a proiectului său de suflet emotiiinfarfurie.ro. Anul trecut, a publicat cartea Emoții în farfurie: Cum să faci pace cu tine și cu farfuria ta?, care se bucură de un real succes. Ancuța are o experiență de peste opt ani în lucrul cu persoanele care întâmpină dificultăți în relația cu mâncarea și cu propriul corp, fiind specializată în terapia traumei, a atașamentului și în terapie relațională. La rândul ei, Ancuța a traversat un proces de psihoterapie, care a ajutat-o să aibă o relație sănătoasă cu mâncarea și despre care discută cu multă autenticitate, deschidere și vulnerabilitate în cartea ei.
Poți să ne spui mai multe despre ce ar implica acest proces din experiența ta și a clienților tăi? Cum ajunge hrana să ne fie prieten? Cum arată viața noastră diferit atunci când hrana ne este prieten?
Încă de la început, cred că ar fi important de menționat că relația cu mâncarea este un proces care se împletește constant cu existența noastră. De altfel, depindem de această relație, una care începe încă din perioada intrauterină și care ne va însoți până în ultima noastră clipă de viață. Fiind o relație cu vechime, să-i spunem, e firesc să traversăm diferite perioade. Până la urmă, ca în oricare altă relație, nu-i așa?! Prin urmare, uneori ne este prieten, alteori proiectăm altceva în farfuriile noastre. Atunci când hrana ne este prieten, simțim că putem alege conștient ce să punem în corpul nostru, alegerile nefiind însoțite sau urmate de rușine sau de vinovăție. Dar, mai ales, se simte o lejeritate în energia din jurul actului de a mânca. Cred că această „lejeritate“ este unul dintre termenii cei mai potriviți pentru a descrie o relație de prietenie. Inclusiv cu mâncarea.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Spuneai în carte că e necesar să facem pace cu bucătăria. A fost un aspect surprinzător pentru mine să aflu că inclusiv felul în care noi ne simțim în bucătărie joacă un rol important în procesul de pierdere în greutate. Ce schimbări ai făcut în bucătăria ta? Cum arată azi bucătăria ta?
Îmi place tare mult întrebarea și este și prima oară când cineva mi-o adresează. Da, așa este, iar la această concluzie am ajuns din propriul proces, din cele ale clienților mei, dar și studiind mai mult partea de nutriție și psihologie. Practic, mergând pe ideea că avem o relație cu mâncarea, este important să vedem bucătăria ca fiind locul de întâlnire cu ea. Acolo putem construi sau schimba această relație. În funcție de cum ne simțim în bucătărie sau de cât de des o folosim, putem spune cum stăm legat de această relație, dar și cum arată viața noastră în termeni de grijă de sine.
Ce schimbări am făcut în bucătăria mea? Cred că cea mai importantă schimbare a fost să o însuflețesc. Este un loc din casa noastră unde ajung zilnic pentru a pregăti ceva. O altă schimbare importantă pe care am făcut-o a fost să aduc ajutoare acolo, adică aparate și ustensile care să mă ajute să pregătesc hrana în așa fel încât să simt că mă implic, dar fără să am impresia că este o corvoadă. Cu alte cuvinte, să o fac primitoare, să fie un loc prietenos din casă în care să-mi facă plăcere să merg.
Spui în cartea ta: „Pentru că realitatea este aceasta: nicio felie de pizza sau de tort nu poate să liniștească foamea din interior! Când golul interior e mare, toată mâncarea din lume nu e de ajuns“. Acest citat merită lipit pe frigider: cred că ne-ar ajuta mult în procesul de conștientizare a impulsurilor de moment. Ce sfaturi practice ai oferi cititorilor care au aceste impulsuri de a mânca pizza, tort sau orice altă alternativă nesănătoasă pentru a potoli o foame internă?
Sunt multe lucruri pe care oamenii le pot face atunci când devin conștienți de ei, însă știu și că atunci e mult mai ușor și că provocarea apare când parcă ajung, ca printr-o transă, la frigider. Mai mult decât atât, „transa“ continuă și în timp ce mănâncă, iar „trezirea“ vine la pachet cu un sentiment de vinovăție și rușine. Ce pot face oamenii care se confruntă cu aceste provocări este să aibă grijă la partea de prevenție, care ar putea suna cam așa pentru cei care se confruntă cu mâncatul emoțional sau compulsiv: să nu sară peste mese, să aibă o rutină sănătoasă a somnului, să-și cunoască activitățile care-i ajută să se recupereze după o zi încărcată, să aibă mai multe surse de plăcere care să le aducă bucurie și satisfacție. Insist de multe ori pe această parte de prevenție care, după cum se poate observa, nu are legătură cu partea de mâncare, căci așa cum povesteam, atunci când apare acea „transă“ care-i conduce pe oameni spre frigider, natura ei este emoțională. Și acolo e necesar să identificăm dificultatea.
„Legătura de atașament cu părinții sau cu îngrijitorii este cea care își va pune cel mai mult amprenta asupra noastră. Dacă ne-am simțit în siguranță, iubiți și acceptați, dacă aceștia au avut grijă de noi, atunci lumea va părea un loc sigur. Vom face față mai ușor situațiilor dificile. Vom avea încredere să ne conectăm cu ceilalți. Să creăm legături. Să ne asumăm riscuri. Dacă, pe de altă parte, legătura nu a fost una securizantă, ci dimpotrivă, am simțit că nevoile noastre nu contează, nu sunt auzite, nu sunt împlinite așa cum ne-am dori, conectarea va fi asociată cu teama de a fi rănit sau chiar cu pericol. O fisură în relația cu îngrijitorii poate provoca un gol atât de mare! Unul pe care să căutăm să-l umplem toată viața. Cu ceva. Cu orice (pagina 189)“. Cred că acest citat face referire la o muncă intensă cu copilul interior. Cum umplem acest gol la vârsta adultă într-un mod sănătos? Ne poți oferi niște exemple în acest sens?
Așa este, e mult aici despre lucrul cu părțile noastre mai mici, dar este și despre o acceptare a ceea ce, realist vorbind, nu mai putem schimba.
Parte din acest proces este că, la un moment dat, e necesar să facem pace cu faptul că ceea ce nu am primit atunci nu vom mai putea primi niciodată în acea formă. Poate e dur, greu de integrat, dar nu mai putem merge în acea realitate de la doi, trei, patru ani și să schimbăm realmente ceva pentru acel copil. Sigur că se poate lucra altfel azi cu acea parte, însă dacă suntem în căutarea umplerii unui gol, în forma în care ar fi fost liniștit în mod sănătos, la vârste timpurii, este o goană fără sfârșit.
O bucată importantă din a ajunge să fim ancorați în sinele de adult înseamnă și acceptarea acestui fapt. Acolo unde a fost o rană va rămâne o cicatrice. Nu mai e rană deschisă, nu mai doare, dar nu mai e nici ca și cum n-ar fi fost nimic acolo.
Deci, revenind la întrebare, mai degrabă decât să ne luptăm cu a umple un gol al trecutului, invitația mea este să vedem ce putem face în prezent pentru acea parte care a suferit de lipsa conectării, căci nevoia aceasta rămâne cu noi și la vârsta adultă.
Cum poate fi ea satisfăcută este prin a crea relații autentice, prin a ne da voie să ne conectăm la noi și la ceilalți în moduri personale și, desigur, intime, cu partenerul de viață. Nu avem nevoie de mai multă mâncare. Avem nevoie de mai multă conectare! Cu noi și cu ceilalți! Asta am avut nevoie și copii fiind: să fie acolo cineva, în moduri autentice, prezente. Încercând să umplem golul lăsat de această lipsă de conectare cu tot felul de substitute, nu facem altceva decât să ne refuzăm și azi această nevoie. Să o punem și azi pe pauză și să mărim acel gol.
℗PUBLICITATE
Cum se poate face asta practic? Cum se poate lucra la această conectare? Aici e deja o complexitate, dar încerc să ofer câteva răspunsuri. La conectarea cu sine se poate ajunge încetinind ritmul, exersând auto-observarea și contemplarea propriilor stări, dar fără să ajungem în supra-analiză și să ne afundăm acolo.
La conectarea cu ceilalți unde, de multe ori, putem vorbi și despre răni de atașament în relațiile timpurii de viață, realist vorbind este un proces mai de durată și unde cel mai probabil este necesar să fim însoțiți de un specialist. Desigur că și aici este necesară și încurajată observarea: „Cum sunt eu în relații?“, „Cum contribui eu, inconștient, din durerile mele, la rupturile relaționale din prezentul meu sau la relațiile constant conflictuale?“, „Ce m-ar ajuta pe mine să-i las pe ceilalți să se apropie mai mult?“. Acestea sunt doar câteva întrebări de la care putem pleca în explorare.
Mi-a plăcut mult ideea de a fi „la cârma propriei vieți“ și cât de important este acest lucru în procesul de pierdere în greutate. Am inclus și metafora folosită de tine, unde cred că putem înlocui „o groapă“ cu mâncatul emoțional sau cu orice refugiu pe care noi îl folosim pentru a evada din propria viață. Ce a fost diferit la tine atunci când ai ajuns să fii „la cârma propriei vieți“? Cum arată această nouă stradă pe care pășești în prezent?
Așa cum ne place nouă să spunem, a fost și este un proces, care și la mine a început atunci când am reușit să fac un zoom out și să privesc și din afară harta vieții mele, să devin conștientă de străduțele pe care tot merg. Suntem tare obișnuiți să mergem pe tiparele pe care le cunoaștem, fără să ne întrebăm dacă ele ne mai ajută azi la ceva. Așa că, uneori, aceste tipare, care la un moment dat ne-au ajutat să supraviețuim, să reușim să depășim momente dificile, ajung să ne fie nocive. Cam așa apare ideea aceasta de „groapă“ de care tot fugim, dar cumva tot în ea ajungem. Iar atunci când devine atât de familiară, nici nu mai ajungem să ne întrebăm cum am ajuns în ea, căci e un traseu cunoscut.
A ajunge la cârma propriei vieți înseamnă pentru mine a mă opri și a mă întreba, a reflecta la propriile mele procese și a încerca să văd imaginea de ansamblu. Asta îmi dă claritate în gândire și mă ajută să-mi văd resursele din prezent.
Ce sfaturi i-ai da cuiva care a încercat nenumărate diete sau metode de a slăbi și și-a pierdut cu totul încrederea în proces, poate și în propria abilitate de a reuși?
Prima idee care-mi vine în minte este că aș invita această persoană să se oprească o vreme din goana după rezultate. Fie că sunt cele de pe cântar, fie că sunt altele. Așa cum spun și în carte, slăbitul, kilogramele în plus, mâncatul emoțional, reprezintă doar vârfuri de aisberg. Ceva ce se vede, dar care ascunde profunzimi la care e necesar să ajungem să ne uităm, părți cu care e nevoie să stăm și care au nevoie să fie validate, liniștite. Atunci când apare neputința în proces, deja putem spune că nu mai suntem într-un loc prezent. Neputința este o caracteristică a sinelui de copil. Prin definiție, adultul poate. Deci de reușit și de putut, reușim și putem, dar dintr-un loc prezent, după ce am stat cu noi și ne-am cunoscut străduțele. Acolo unde procesul se transformă într-o luptă, este primul semn că există niște profunzimi la care e nevoie să ne uităm. Fără să ne afundăm, fără să punem presiune sau să grăbim procesul. Dar prezent și asumat, așa cum spuneam.
Ce cărți de nutriție recomanzi cuiva aflat la început de drum în procesul pierderii în greutate?
De cele mai multe ori, oamenii ajung la mine deja obosiți de procese legate de diete și de sport, astfel că, deși acesta poate fi principalul obiectiv pentru care au apelat la terapie, pentru început nu ajută și mai multă afundare în subiect, ci o înțelegere a punctului în care sunt și a modului în care au ajuns acolo, precum și a ceea ce au nevoie pe mai departe. Abia apoi, când clădim sau își descoperă mai multe resurse emoționale, ne uităm la partea aceasta de stil de viață și le recomand cărți sau specialiști în nutriție care să-i însoțească în paralel în proces.
Cărțile pe care le recomand cel mai frecvent pentru partea de înțelegere a modului în care funcționează corpul nostru în relația cu mâncarea sunt The Food Mood Connection, de Uma Naidoo, și Inteligența hormonală, de dr. Aviva Romm, majoritatea persoanelor cu care lucrez fiind femei. Și, desigur, cartea scrisă de mine, Emoții în farfurie. Cum să faci pace cu tine și cu farfuria ta. Pe lângă ele, sunt și alte titluri, mai ales pe palierul de lucru emoțional, căci acolo e provocarea, pe care le recomand în funcție de nevoile fiecărei persoane.
Știu că activitatea ta poate fi urmărită pe emotiiinfarfurie.ro și îi invit pe cititori să descopere acolo resursele gratuite oferite de tine în procesul de împrietenire cu hrana, cu propriul corp. Suntem curioși ce proiecte ai pentru acest an.
Da, așa este. Sunt multe resurse pe site pentru cei care vor să-și cunoască mai bine relația cu mâncarea și cu propriul corp. Mulțumesc de mențiune!
Principalul proiect pentru anul acesta este formarea unei echipe sub umbrela abordării „Emoții în farfurie“. În spatele scenei, lucrez activ la asta, împreună cu soțul meu, încă din luna februarie. Este un vis care aștepta acolo, de mai bine de doi ani, și căruia – iată! – i-a venit rândul. Se conturează frumos și, cel mai probabil, în a doua parte a anului vom putea anunța primele evenimente și proiecte organizate împreună cu membrii acestei echipe.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
