Andreas Petrescu este scenarist, om de televiziune și unul dintre carismaticii actori români care vorbește cu onestitate despre sine și care recunoaște că, în tinerețe, i-a fost greu cu timiditatea. Născut în București, pe 7 august 1976, Andreas a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie „I.L. Caragiale“, fiind unul dintre actorii de referință de pe scena Teatrului Elisabeta. Despre viață, publicul spectator, teatru și multe altele am povestit în cadrul acestui interviu acordat platformei paginadepsihologie.ro.
Cum se vede, prin ochii unui actor, experiența mersului la teatru? Poate fi această experiență o formă de vindecare sufletească și de reenergizare trupească pentru public?
Cred că este, în primul rând, o formă de vindecare sufletească pentru cei care încearcă o experiență actoricească. Pentru că, înainte de a te confrunta cu personajele tale, te confrunți cu tine. E o luptă de renunțare și reconfigurare. Și nu poți schimba ceea ce nu cunoști. Așa că trebuie să știi cine ești înainte de a nu mai fi.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Apoi, mersul la teatru este, în sine, o formă de reenergizare și de vindecare, pentru că teatrul înseamnă poveste. Drumul până la teatru este recunoașterea faptului că simți nevoia de senzații noi, de o regăsire. Mergi să vezi povești de viață care te pot inspira, în care te poți descoperi pe tine sau cu ajutorul cărora te întorci în timp și retrăiești momente din existența ta pe care le uitaseși demult. E ca o stare de hipnoză, în care te transporți, fără să vrei, înăuntrul tău. Și nu cred că există o formă de viață mai bună decât aceea în care observi și te observi. Orice căutare duce spre o revelație. Și atunci mersul la teatru nu mai e doar o direcție spre divertisment, ci un pas spre tine însuți.
Scrii, joci și regizezi piese de teatru. Cât de importantă este diversitatea în menținerea stării tale de bine?
Fiecare dintre lucrurile pe care le fac reprezintă o ieșire din zona de confort. Dacă aș începe azi meseriile astea, atât de diferite între ele, mi s-ar părea un efort fantastic. Mi s-ar părea prea mult. Însă este ca mersul la sală. În timp, nu mai poți lăsa să treacă o zi fără să te antrenezi. Diversitatea este vitală pentru mine. Nu știu cum este pentru alții, însă pe mine monotonia mă panichează. Mă plafonează. Când scriu mult, ajung la un moment dat să nu mai știu dacă e bine ce scriu. Și abia aștept să am spectacol ca să mai fac și altceva. Am încercat și regia și mi-a plăcut mult. Din nou, altă lume, altă experiență. Fiecare lucru nou pe care-l faci îți spune ceva despre tine.
Cum arată mai concret procesul de scriere a unei piese de teatru și care este scriitura care s-a lipit cel mai tare de sufletul tău?
De câte ori am scris o piesă de teatru, am făcut-o pentru că am simțit nevoia exact în clipa aia să mă așez și să scriu. Erau lucruri care voiau să iasă din mine și n-aș fi știut să o fac mai bine decât punându-le pe foaie. Cred că aș putea fi psihanalizat, ideal de cineva care-mi citește piesele de teatru. N-am scris niciodată tehnic. Adică n-am zis: „Gata, hai să inventez o poveste azi!“. Am lăsat poveștile să vină la mine și să-mi spună când trebuie scrise. Iar Mă mut la mama este clar cea care a rămas în sufletul meu, pentru că este prima. Și a avut un succes foarte mare, așa că datele esențiale pentru a fi fericit cu ce fac s-au reunit în jurul acestei piese.
În lumea psihologiei există psihodrama, o metodă terapeutică care-i ajută pe oameni să-și pună „în scenă“ spațiul psihologic interior și astfel să-și integreze experiențele. Ce simți că ai vindecat (de-a lungul timpului) la tine, jucând în diferite roluri?
Am vindecat timiditatea. Nu știu de unde venea, dar știu că s-a făcut mică-mică și mă întorc la ea doar sub forma nostalgiei. Mă mai gândesc din când în când la băiatul acela de 20 de ani, timid, neîncrezător în forțele proprii, care simțea că ar trebui să facă ceva important cu viața lui. Nu știu cum s-a vindecat prin teatru. Procesul psihologic nu-l cunosc. La fel cum nu știu de ce, atunci când sunt răcit, de exemplu, intru pe scenă tușind și cu febră mare, iar în timpul spectacolului nu mai am absolut nimic. Cum ies, sunt din nou răcit. Asta mi-a arătat mie cât de important este creierul și cum poate el să te ducă spre o viață echilibrată sau spre haos doar lăsându-l să-și facă de cap.
M-a ajutat să vindec anumite frustrări sau dezechilibre legate de adolescența mea. Suferințe acumulate care s-au dus pentru că am înțeles de ce simți unele lucruri și cum faci să-ți modifici direcția spre echilibru. Pentru mine, meseria mea este terapie zi de zi.
Știm că a avut loc premiera unei piese, la Teatrul Elisabeta, care este regizată de tine… spune-ne mai multe despre asta.
Mă mut la mama este prima piesă pe care am scris-o și este primul spectacol pe care l-am regizat. Atunci când l-am scris, a apărut de undeva în mintea mea. Aveam 33 de ani. Atunci a fost regizat, în acea variantă, de Gelu Colceag. L-am jucat opt ani. Apoi, într-o zi, ca într-o poveste de dragoste cu final neașteptat, s-a terminat. Spectacolul s-a oprit. Iar acum, după șapte ani, am invitat trei actori în spectacol – Tania Popa, Mihnea Nicolau și Vlad Ianuș – și am început munca. A fost o experiență din cu totul altă perspectivă. Și acum cred că am reușit să transmit prin spectacol exact ceea ce simțeam atunci când am scris textul.
Care consideri că este cea mai mare greșeală pe care o face un actor începător atunci când vine vorba despre conexiunea sa cu publicul din sala de teatru?
Sincer, detest sfaturile. În general, oamenii cu experiență simt nevoia să le spună altora cum trebuie făcute lucrurile. Unii chiar știu să te îndrume prin locuri fabuloase. În cazul altora, diferența e doar de vârstă. De unde știu eu dacă am ceva de spus ori sunt doar mai bătrân cu 20 de ani decât ceilalți? Aș putea să-ți spun greșelile mele de actor tânăr, acum 20 de ani. De multe ori, jucam de dragul replicii. Mi se părea că succesul la public înseamnă să se râdă mai mult la mine decât la ceilalți. Contextul piesei era mai puțin important. Mi se părea ca eu sunt miezul și asta e suficient. Dar e ca la fotbal. E un joc de echipă. Dacă cineva face prea multe driblinguri, mingea se pierde și ceilalți zece sunt acolo degeaba.
Acum nu mă mai interesează foarte tare cine sunt eu pe scenă. Mă interesează mai mult ceea ce încerc să transmit. Mesajul care ajunge corect sau nu la sufletele care-l primesc. Și iubirea care se naște pe scenă între mine, colegii mei și publicul care dirijează spectacolul. Pentru că avem o vorbă: fiecare public își are spectacolul pe care-l merită.
Esther Perel, celebra psihoterapeută de cuplu, spune că puține lucruri generează la fel de multă conectare între oameni pe cât o face râsul. Cum vezi tu rolul umorului și al râsului în viața unui om?
Cred că râsul îngrașă. Îngrașă mintea și sufletul. Cel mai mare actor de comedie al tuturor timpurilor, pentru mine, Charlie Chaplin, spunea că „o zi în care n-ai râs este o zi pierdută“. Nu știu cum e pentru alți oameni pentru că, deocamdată, eu trăiesc doar viața mea și a altor personaje imaginare, însă pentru mine râsul e un mod de viață. Și mi-am propus dintotdeauna să fac oamenii să râdă. Asta este forma de iubire pe care vreau eu să o aduc în viața celorlalți.
Când și cu cine ai avut parte de cea mai recentă porție de râs până la lacrimi?
Cu soția mea. Seara stăm de vorba și râdem uneori, inventând tot felul de situații. Și mai râd singur atunci când scriu. Uneori, râd până la lacrimi. Soția mea vine în cameră și mă întreabă ce s-a întâmplat. Și îi povestesc: „Uite, personajul ăsta nu e sănătos la cap! Vrea să meargă în camera cealaltă unde știe că o să iasă nasol“. Ea se uită la mine și spune: „Personajul vrea să intre? Nu tu îl duci acolo?“. Și așa este. Eu nu duc pe nimeni nicăieri. Las personajele să umble libere și, când sunt pregătite, le duc pe scenă ca să le vedeți și voi.
Citește și: