Terapia prin joc este o formă de terapie utilizată pentru a ajuta copiii să-și exprime emoțiile, să înțeleagă situațiile dificile și să-și dezvolte abilitățile de a face față provocărilor. Aceasta se bazează pe faptul că jocul este limbajul natural al copiilor și, prin intermediul acestuia, terapeuții pot comunica cu ei într-un mod nonverbal, care le este familiar și confortabil.
Pe data de 5 octombrie, psihologa și psihoterapeuta Andreea Abe Neagu va fi prezentă la Ploiești, în cadrul conferinței Zilele Psy, și va susține un atelier pe tema Etapele de dezvoltare: tot ce ai nevoie să știi despre dezvoltarea cognitivă și psihoemoțională a copilului tău școlar. În acest sens, i-am adresat Andreei câteva întrebări pentru a înțelege mai bine importanța terapiei prin joc, dar și aspectele-cheie la care ar fi important să fie atenți părinții, în funcție de vârsta copilului.
Cum poate terapia prin joc să sprijine dezvoltarea cognitivă și emoțională a copiilor?
Terapia prin joc este o umbrelă de abordări terapeutice, potrivită copiilor cu vârste cuprinse între doi și zece ani, menite să faciliteze accesul adulților către sinele copilului și comunicarea copilului cu adulții, într-un limbaj potrivit etapei de dezvoltare în care se află. „Joaca este limbajul copilului, iar jucăriile reprezintă cuvintele sale“, ne spune Garry L. Landreth, unul dintre numele mari ale terapiei prin joc. Deci aria de dezvoltare principală pe care o susține această abordare terapeutică este cea cognitivă, prin faptul că facilitează comunicarea directă și indirectă a copilului cu noi, adulții. Dacă ne propunem să aflăm ce gândește cu adevărat un copil, care sunt dorințele și fanteziile sale, dar și fricile, conflictele sale emoționale interne sau rănile sale traumatice, atunci merită să ne uităm la jocul copilului, pentru că absolut tot ceea ce face copilul în joc exprimă un aspect al sinelui său. Și pentru că nu are funcțiile cognitive încă dezvoltate, le exprimă în modul acesta ușor, facilitat de joc.
Pe măsură ce copilul crește și intră în preadolescență și adolescență, comportamentele de a face jocuri și joacă liberă scad, pe fondul apariției altor nevoi de dezvoltare. Însă nu dispar cu totul, așa că și adolescenții se pot juca într-o lădiță cu nisip sau pot face piese de teatru sau pot să se costumeze, iar prin intermediul acestor tehnici de joc terapeutic, mai adaptate vârstelor lor, ei continuă să se exprime pe sine. Contează ca noi, adulții, să putem găsi limbajul de joc potrivit pentru fiecare etapă de vârstă.
Care este legătura dintre joc și încredere într-un context terapeutic?
Jocul terapeutic realizat în cadrul unei relații cu un terapeut adult, alături de care se simte în siguranță, îi oferă copilului încredere în oameni și îi poate modela noi moduri de a fi în relație, deci abilitățile sale relaționale sunt exersate și potențate de acest tip de terapie. Iar atunci când se simte în siguranță, orice copil poate să se arate pe sine: cu stările sale emoționale plăcute sau neplăcute, cu părțile sale mai puțin acceptate de oamenii din afara spațiului terapeutic. Iar în cadrul terapiei prin joc, atunci când terapeutul lucrează direct cu copilul, dar mai ales atunci când lucrează cu copilul și figurile sale de atașament – aceștia fiind părinții sau bunicii sau orice adult care îl crește – îi poate ajuta pe aceștia să reînvețe procesul de coreglare emoțională, pentru ca băiețelul sau fetița să poată învăța ulterior să-și autoregleze emoțiile. Pentru că aceasta este abilitatea principală pe care ne dorim să o aibă orice copil și să o dezvolte de-a lungul creșterii sale. Această abilitate de autoreglare emoțională se referă la capacitatea copilului de a-și schimba starea emoțională pentru a se putea adapta mediului social în care se află sau în care trăiește.
Există anumite semnale sau comportamente observate în timpul jocului care indică eventuale întârzieri sau dificultăți în dezvoltarea copilului și, dacă da, pot fi acestea abordate în terapie?
Da, abilitatea copilului de a se juca este un indicator al dezvoltării în reperele de vârstă, iar situația în care aceste tipuri de jocuri nu sunt parcurse de către copil ne poate indica o posibilă întârziere în dezvoltare sau – chiar mai mult – posibile tulburări de neurodezvoltare, cum sunt tulburările din spectrul autist (TSA), tulburările de limbaj, tulburările motorii, tulburările de atașament sau cele din spectrul traumei, cum este trauma de dezvoltare.
℗PUBLICITATE
La ce am putea să fim atenți, ca părinți, în funcție de particularitățile de vârstă?
În primul an de viață, trebuie să văd la bebeluș abilitatea de a se juca cu ajutorul corpului: jocuri senzoriale, de explorare cu ajutorul simțurilor, jocuri motorii, în care începe să-și folosească toate membrele, jocuri de explorare a lumii externe, jocuri de contact relațional cu ajutorul corpului (de exemplu, să se lase atins, îmbrățișat, pupat și să ofere, la rândul său, aceste gesturi relaționale).
Apoi, între un an și trei-patru ani, trebuie să văd la copil abilitatea de a se juca proiectiv, numit și joc simbolic sau imaginativ. În jocul proiectiv, copilul proiectează pe lumea exterioară aspecte ale Sinelui intern. Astfel, începe să facă jocuri cu obiecte în care ne arată ce simte, ce gândește, ce frici are etc. De exemplu, pe la un an-doi, copilul se joacă cu obiecte de-a rutinele zilnice: hrănește un bebeluș, îl spală, ia o mașină și pleacă cu ea din parcare până la magazin, ia o mătură și se preface că este aspirator și curăță prin casă și tot așa. Pe măsură ce copilul crește, și jocul său proiectiv devine mai complex. Se poate juca de-a mersul la spital și fricile pe care le trăiește acolo, sau de-a nava spațială care călătorește în spațiu, unde găsește extratereștri care vor să-i facă rău. Depinde de ceea ce crede el despre lumea externă, în care s-a format până în acel moment. Practic, această abilitate a copilului de a folosi simboluri este una esențială, de bază, pentru abilitățile sale cognitive și de imaginație viitoare. Un copil care se joacă simbolic va putea vorbi și înțelege metafore mai târziu, va putea înțelege concepte abstracte, dincolo de sensul literal al cuvintelor. Copiii cu TSA sau cu întârzieri în dezvoltare dezvoltă cu greutate acest tip de joc, de aceea este unul dintre semnele de observat în primii ani de viață.
Între patru și șapte ani, este indicat să vedem la copil abilitatea de a se juca jocuri de rol, și anume de a alege să fie diverse personaje, fie că sunt inventate sau preluate din viața sa de zi cu zi. Astfel, vrem să vedem copii care se joacă de-a mama și de-a tata, de-a doamna educatoare/învățătoare și elevii, de-a prințesele și cavalerii, de-a hoții și polițiștii, de-a monștrii și supereroii și tot așa. A se pune într-un rol îi oferă copilului posibilitatea de a-și exersa abilitățile sociale și prosociale, de tip empatie, compasiune, perspectiva celuilalt, dar și abilitatea de mindsight, de a înțelege că mintea altei persoane este diferită de a sa și de a încerca să ghicească ce se află în mintea altei persoane, cu scopul de a o înțelege. Vorbim, practic, despre toate acele abilități care ne fac oameni și ne diferențiază de animale. Un copil care nu se joacă jocuri de rol va avea dificultăți în a dezvolta aceste abilități. Toate aceste abilități pot fi construite în procese terapeutice specifice, atunci când ele lipsesc, dintr-o cauză sau alta. Însă pentru a fi aleasă abordarea terapeutică potrivită, este nevoie ca un psiholog clinician să evalueze corect ce cauzează lipsa unei abilități de joc sau întârzierea ei și apoi să îndrume către tipul de terapie remedială. De exemplu, dacă o traumă a blocat dezvoltarea abilităților de joc, atunci intervenția terapeutică este diferită, de regulă de tip relațional, centrată pe atașament și lucrul cu părinții, față de situația în care copilul are o tulburare de tip TSA și nu se joacă cum ar trebui la etapa de vârstă la care se află, unde intervențiile sunt mai degrabă psihopedagogice sau psihoeducaționale.
Cum se adaptează tehnicile de terapie prin joc, în funcție de etapa de dezvoltare a copilului, pentru a fi eficiente în îmbunătățirea abilităților sociale și emoționale?
Adaptarea este foarte importantă, în funcție de etapa de vârstă a copilului. De aceea, în etapa de preșcolaritate, de exemplu, se lucrează mai degrabă cu copilul și părinții, în relațiile de atașament, sau doar cu părinții. Iar dacă lucrăm cu copilul, jocurile terapeutice au loc, mai degrabă, la nivel simbolic, nu lucrăm direct la nivel conștient pe problematica pe care o are copilul sau sistemul familial. De exemplu, dacă părinții unui copil de patru ani au divorțat și copilul are dificultăți de adaptare la noul context de viață, în care trăiește în două case și are program împărțit, în terapie voi lucra cu copilul folosind niște personaje de tip animăluțe care locuiesc în vizuini diferite sau niște mașinuțe care parchează la garaje diferite. Iar ceea ce face copilul în joc cu aceste personaje îmi va indica ce simte față de situație și ce provocări percepe aici. Și tot în joc, folosind poveștile cu animale sau cu mașinuțe, voi încerca să-l susțin pe copil să găsească maniere de a se adapta.
Însă cu un copil mai mare, să spunem un școlar mare, de 10-11 ani, voi lucra total diferit. Poate vom vorbi direct despre ceea ce-l supără în situația de viață de după divorț și, dacă are capacitate bună de conștientizare de sine și exprimare emoțională, cu ajutorul jucăriilor, voi amplifica aceste abilități. De exemplu, îl rog pe copil să aleagă o jucărie care să-i reprezinte părinții și apoi să le spună ce simte, ce gândește, ce nevoi are sau, folosind jocul de rol, pot să-i facilitez copilului exprimarea mai clară atunci când este în rol de polițist care arestează toți infractorii care lasă copiii singuri sau neprotejați. Versatilitatea terapiei prin joc este mare, iar avantajul principal este acela de a pune pentru copil o distanță psihologică între el și realitate, pentru a-și putea procesa și trata suferința psihologică. Este mai ușor să arătăm suferința, folosindu-ne de două marionete care conversează, de exemplu, decât să vorbim despre faptul că nu ne place un aspect din viața noastră reală.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
