skip to Main Content
Anorexia, Groapa Adâncă A Deznădejdii

Anorexia, groapa adâncă a deznădejdii

„Copilul meu se stinge încet, de la o zi la alta… Practic, se sinucide lent și eu nu pot să fac nimic ca s-o opresc. Dacă ar avea cancer sau vreo boală incurabilă, m-aș resemna cumva… Dar așa, cum să stau și s-o privesc cum moare dintr-o ambiție prostească?“ Sunt cuvintele mamei unei adolescente, care mi-au rămas în minte peste ani. O mamă disperată și epuizată de lupta cu una dintre cele mai greu de înțeles afecțiuni mentale: anorexia.

Anorexia este o afecțiune extrem de serioasă. Dintre toate tulburările mentale, anorexia are cea mai mare mortalitate asociată. Deși nu are frecvența anxietății sau depresiei, dintre cei afectați de anorexie un număr semnificativ de persoane își pierd viața – cel mai frecvent, în urma complicațiilor somatice asociate înfometării îndelungate.

Cum apare anorexia? În cele mai multe cazuri, începe cu o cură de slăbire. Ulterior, pe fondul unor caracteristici de personalitate și mediu (social, familial, școlar), dieta nu mai reprezintă o strategie de control al greutății, ci devine un mod de viață. Unul extrem de greu de înțeles de cei din jur, dar care îi asigură persoanei în cauză un sentiment de control și un sens al vieții de zi cu zi la care nu poate renunța.

℗PUBLICITATE


Toată nemulțumirea, toată durerea, toate aspectele neînțelese ale vieții sunt „ambalate“ și „proiectate“ spre corp și greutatea lui: „Toate ar dispărea și eu aș fi fericită, apreciată și acceptată, dacă aș arăta așa «cum trebuie».“ Fiecare masă sărită, fiecare kilogram dat jos e un pas înspre viața ideală care va aduce fericire, succes și satisfacție pe toate planurile.

Iar până la un punct, fata morgana pare foarte reală. În special dacă persoana a fost una ușor supraponderală înainte de cura de slăbire, dar nu numai. Primește laude și aprecieri pentru că mănâncă sănătos, fiindcă slăbește și arată bine. Toate acestea îi aduc un plus de încredere și toate par a merge bine: școală, note, activități extracurriculare, prieteni. Doar că nu poți funcționa optim pe termen lung cu nutrienți puțini. Senzația de foame nu este doar una neplăcută, ci devine o alarmă care amenință noul statu-quo. Așa că se înăsprește controlul. Mănâncă tot mai puțin, deși a slăbit mult și nu ar mai fi nevoie să slăbească neapărat.

℗PUBLICITATE


„De ce nu se poate opri? A slăbit suficient, gata“ sună întrebarea ce-i chinuie pe cei dragi, care nu pot înțelege nicicum. Decizia de a slăbi, de a-și controla dieta, aduce în viața persoanei respective ordine, structură, control. Iluzia de a beneficia de aceste lucruri (când nu le-ai avut și apoi le ai pentru că mănânci puțin, sari peste mese și ai niște reguli alimentare extrem de clare) îți dă un sentiment de control. Cum să te oprești din așa ceva? Să riști să te îngrași, să fii respinsă și ridiculizată, să rămâi fără acel lucru care te face să te simți specială?

Și de aici începe cercul vicios. Lucrurile nu mai merg bine, notele scad, prietenii se îndepărtează, ea se îndepărtează de prieteni, feedbackul pozitiv („Ai slăbit, ce bine arăți!“) este înlocuit cu feedbackul negativ („Ești prea slabă, ești bolnavă?“). Apoi vine un alt declic dezastruos: „Nu meriți nimic, ești o ființă patetică, nu ești în stare de nimic, ai eșuat lamentabil, toți au vieți fericite și împlinite, numai tu nu ești în stare să fii fericită, nici să mănânci normal nu ești în stare. Cine te-ar iubi așa cum ești? Nimeni!“

Iar acest declic înseamnă căderea în groapa adâncă a deznădejdii și deconectării, din care greu se iese. Pentru că cineva trebuie să coboare acolo jos, în acea groapă, să stea o vreme acolo cu ea, să-i „aline rănile“ și abia apoi s-o ajute să iasă pas cu pas de acolo. Și, din păcate, e dureros și înfricoșător să stai în groapa aceea. Nu doar pentru prieteni și familie, ci și pentru profesioniștii din domeniul sănătății mintale – care adesea se grăbesc să vindece, să rezolve, să dea strategii… Și apoi să eticheteze pacientul drept unul „rezistent“.

Mulți dintre noi nu înțeleg anorexia, chiar dacă pot descrie simptomele ei. Și atâta vreme cât nu înțelegem, nu putem coborî în acea groapă. Pentru că scara pe care coborâm se numește „conectare“. Iar conectarea presupune ascultare, înțelegere, validare și empatie. Așa cum spune magistral Brené Brown, „rareori, a spune ceva îmbunătățește lucrurile“. Ceea ce îmbunătățește lucrurile este conectarea.

Adela Moldovan

Este doctor în psihologie și psihoterapeut. Are o experiență clinică de aproape 10 ani cu copii, adolescenți și adulți. O fascinează tot ce ține de natura umană, oamenii și relațiile dintre ei. Își iubește meseria și încearcă să se perfecționeze continuu. Este și mama a două fete cucuiete, cum îi place ei să spună, experiență care a transformat-o profund.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută