Suntem atât de obișnuiți să discredităm așa-numitele emoții dificile – cum ar fi frica, furia sau tristețea – încât ajungem să ne fie frică de frică, să ne înfuriem, pentru că simțim furie sau să ne întristăm, pentru că trăim tristețe. Modul în care ne raportăm față de propriile emoții este identic cu felul în care ne raportăm față de emoțiile copiilor din jurul nostru.
Pentru noi, oamenii moderni, respingerea emoțiilor a devenit una dintre cele mai dificile bătălii pe care le purtăm, fără să realizăm cât de multe resurse ne consumă și cât de tare ne epuizează. A fugi de emoțiile „negative“ este echivalent cu a fugi de condiția noastră umană. Regretata Maya Angelou a spus cândva că: „Nimic din ceea ce este uman nu ar trebui să ne fie străin“.
Modul în care interpretăm cognitiv locul și rostul emoțiilor în viața noastră influențează caracterul funcțional sau disfuncțional al acestora. Dacă conștientizăm, etichetăm, validăm și exprimăm emoțiile (căutând să le descifrăm mesajul), intensitatea acestora scade, iar ghidați de valorile noastre de viață și de mesajul emoțiilor vom putea lua decizii mai potrivite. Dacă le ignorăm sau le interpretăm cognitiv ca fiind toxice sau nocive, intensitatea acestora doar va crește și, în timp, ele pot deveni disfuncționale.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Emoțiile sunt daruri, nu defecte
Atunci când trăim o emoție, aceasta vine și cu o cantitate de energie, pe care dacă îndrăznim să o recunoaștem, o putem folosi în favoarea noastră ‒ ea devine un combustibil pentru creșterea noastră psihologică și relațională. Copiii au nevoie să știe că nimic nu este „defect“ la ei doar pentru că, uneori, trăiesc frică, furie, frustrarea sau tristețe:
- Frica ne oferă șansa de a descoperi cât suntem de curajoși.
- Furia ne învață să punem limite și să spunem „NU!“.
- Frustrarea ne amintește că avem nevoie de schimbare.
- Tristețea ne ajută să conștientizăm ce contează pentru noi.
Mare parte din credințele limitative despre emoții rezultă din lipsa de educație emoțională. Potrivit cercetărilor întreprinse de echipa lui John Gottman (2001), în linii mari, oamenii au patru categorii de filosofii emoționale:
℗PUBLICITATE
- Descurajarea emoțiilor;
- Ignorarea emoțiilor;
- Dezaprobarea emoțiilor;
- Încurajarea emoțiilor.
Cei care încurajează exprimarea emoțiilor acceptă toată constelația de emoții, inclusiv furia, frustrarea, frica, tristețea etc. Când copilul trăiește una dintre aceste emoții, părinții îl ajută în conștientizarea, verbalizarea și acceptarea trăirilor sale.
În familiile dezaprobatoare, la fel ca în cazul celor care ignoră emoțiile, credința centrală este că emoțiile trebuie ținute ascunse. Iar dacă părinții observă emoțiile negative ale copilului, adesea, devin ostili sau critici la adresa trăirilor acestuia. În timp ce familiile care descurajează emoțiile consideră că frica, furia, tristețea sau frustrarea sunt nepotrivite, că ne pot face rău. Drept urmare, nu sunt nici permise și nici normalizate.
Partea bună este că orice familie (și orice părinte) își poate schimba filosofia față de emoții. Avem nevoie doar de o mentalitate de creștere (să fim deschiși la minte), de educație și, mai apoi, de o nouă practică relațională față de emoții. În cele din urmă, nu emoțiile trebuie schimbare. Problema este raportarea noastră nepotrivită și inumană față de emoții‒ relația cu ele are nevoie să fie regândită.
Subiectul a fost dezbătut pe larg de către Mirela Retegan și psihologul Gáspár György în cea mai recentă ediție din Antrenorul părinților, pe frecvențele radio Europa FM.
Ascultătorii fideli au fost recompensați cu volumele Dansul fricii și Dincolo de parenting și teorii.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
