skip to Main Content
Anul Cel Mai Important… Sau Despre Isteria Examenelor Naționale

Anul cel mai important… sau despre isteria examenelor naționale

Examinând procesul de admitere la liceu și facultate și impactul său asupra copiilor, a părinților și a școlii, cred că zeii au fost nebuni când l-au inventat… El declanșează toate soneriile de alarmă: speranțele și visurile părinților pentru copiii lor; ambiția și frica de eșec, deopotrivă ale copiilor și părinților, inevitabilele incertitudini privind procesul și rezultatul.“ – Michael Thompson, Educație fără constrângeri

La o privire atentă și onestă, școala zilelor noastre nu acordă atenție sau chiar ignoră nevoile complexe de dezvoltare ale copiilor, distorsionează și devalorizează procesele uluitoare de cunoaștere și învățare, reducându-le la un șir de note și la rezultatele câtorva teste.

Referindu-ne specific la anii terminali ai ciclurilor gimnazial și liceal, precum și la examenele naționale care condiționează tranziția către o etapă ulterioară (capacitate și bacalaureat), putem spune fără să exagerăm că acestea aproape că anulează valoarea enormă pe care o poate avea, pentru dezvoltarea globală a copiilor, ultimul an din ciclul de învățământ, fie că ne referim la gimnaziu, fie la liceu.

Examenele naționale reprezintă o sursă de stres atât de mare pentru părinți – și, implicit, pentru copii – încât uităm laolaltă că provocarea dezvoltării în această etapă de vârstă pentru copii este să devină personalități complete, autonome, definite, asumate, coerente, responsabile, să intre la un liceu sau altul, la o facultate sau la alta. Admiterea într-o instituție de învățământ ar trebui să reprezinte doar o variabilă din ecuația progresului în sine, nu obiectivul ultim al acestuia.

Îi lansăm pe copiii noștri în adolescență cu speranța de a-i vedea devenind tineri responsabili, morali, decenți, productivi, inspirați, autentici, sănătoși și fericiți, și ne închipuim că a intra la un liceu „bun“, că a merge la „facultatea care trebuie“ va garanta asta.

Examenele naționale și maturitatea nu înseamnă însă același lucru. Ba mai mult, nu ajungem la ele obligatoriu pe același drum.

Mulți adolescenți funcționează deja (aproape) ca adulți în lume, cu mult înainte de absolvire; mulți sunt complet dezvoltați fizic, unii muncesc responsabil în timpul vacanțelor de vară sau fac voluntariat câteva ore în fiecare săptămână; majoritatea au avut deja experiențe sexuale, unii au relații de cuplu stabile, active și asumate, au experimentat pasiunea, implicarea și dezamăgirea; sunt la curent cu problemele din viața privată de familie – căsniciile ratate ale părinților lor, alcoolismul sau boala unui părinte, absența unui părinte, sărăcia, abuzul, divorțul etc.; mulți au experimentat consumul de substanțe, unii au deja o dificultate în acest sens.

În tot acest timp, ei trebuie să meargă la școală zi de zi, să stea în bănci cu corpul liniștit, să asculte și să se lase ascultați pentru note, să facă teme și să învețe, să fie atenți și să îndeplinească cerințe arbitrare. Să aibă o atitudine respectuoasă și supusă față de niște adulți pe care, în realitate, nu îi respectă autentic (pe cei mai mulți dintre ei) și nu îi admiră.
Dacă noi, adulții din viața lor, nu acceptăm asta și nu ne repoziționăm într-o relație de parteneriat, negociere și – sperăm – influență versus control, cu acești copii, nu vom primi din partea lor decât ignorare, sfidare, revoltă, rezistență pasivă în cel mai bun caz.

Conflictul dintre obiectivul de autonomie, identitate și maturizare a copiilor la această vârstă și condițiile aproape retrograde ale culturii noastre școlare (extinse în cultura familială) devine inevitabil, escaladează în rupturi care se vor repara, uneori, în zeci de ani.

Ce înseamnă examenele pentru noi, părinții? Dar pentru ei, copiii?

A intra la o altă școală este o realizare de moment, pe când a te face mare este o parte din tine.“ – Michael Thompson

Rezultatul unui examen de capacitate reușit este un liceu bun; rezultatul unui bacalaureat luat cu bine, o facultate de prestigiu. Asta ar susține orice părinte responsabil și interesat de soarta copilului său. Să nu neglijăm însă și perspectiva copiilor – pentru ei, un liceu bun și o facultate de prestigiu înseamnă doar o altă școală. Entuziasmele pasagere legate de liceu sau facultate sunt generate mai degrabă de ceea ce va însemna viața de licean sau student – vorbim de curiozitatea și exercițiul mental de explorare a unei noi etape de creștere și maturizare, nu de aceea de a învăța la un liceu în care ultima medie de intrare a fost 9,73.

Dar pentru că școala este ceea ce este, iar examenele reprezintă o necesitate a evoluției școlare a copiilor noștri, dincolo de considerațiile de mai sus, menite să ne dea nouă, adulților, o perspectivă mai largă, iată cum îi putem ajuta pe copii pentru a face față examenelor – în câțiva pași simpli (a se citi „simpli“ cu ironie blândă):

Faceți tot ce puteți, din ziua 1 a vieții lor, ca să îi convingeți de singurul adevăr care contează în mod real: copiii voștri sunt mai mult decât orice realizare punctuală pe care o vor avea și îi veți iubi pentru ceea ce sunt ei din punct de vedere uman, nu pentru colecția de diplome pe care o vor aduce acasă.

Din ziua 1 de școală, faceți din proces, nu din produs, adevăratul focus al demersului educațional. 20% dintre copii vor avea dificultăți școlare, 60% se vor descurca decent iar 20% vor învăța cu ușurință în orice condiții, chiar și atunci când noi, adulții, nu ne facem bine treaba. Îi vom iubi, accepta și sprijini doar pe aceștia din urmă? Câți dintre noi vor fi norocoșii părinți ai celor 2 din 10 copii care vor lua 9 și 10 cu ușurință? 2 din 10. Ceilalți 8 din 10 vor trebui să învețe, alături de copiii lor, că drumul este mai important decât destinația. Că, dacă ieri copilul a luat 3 la geografie, iar astăzi a luat 5, asta se cheamă progres și trebuie apreciat și sărbătorit – pentru ca, de mâine, copilul nostru, cu risc de corijență încă, să fie suficient de motivat pentru a depune efort suplimentar, pentru a se strădui și a-și îmbunătăți nivelul de cunoștințe, abilități, pentru a învăța astfel despre sine că procesul devenirii lui este (și) în controlul lui, nefiind (pre)determinat de o notă.

Stabiliți-vă așteptări realiste! Țineți minte performanța școlară a copilului vostru la sfârșitul ciclului primar; un copil pentru care școala reprezintă deja o provocare la acest nivel va fi într-o constantă luptă de-a lungul întregii sale școlarități. Cheia este să stimulăm motivația pozitivă pentru învățare, să îl învățăm pe copil să fie atent la evoluția și progresul său în raport cu sine, nu în raport cu alții. (Comparația socială externalizează atenția copilului de pe traseul său pe realizările colegilor, generând nu ambiție, cum ne place nouă să credem, ci frustrare și îndoieli legate de sine.)

Cultivați diversitatea! Creșteți copii, nu elevi! A fi elev reprezintă doar o bucățică din viața și personalitatea copilului vostru. Copiii au nevoi multiple, dincolo de a învăța, și învață în variate feluri, nu doar cognitiv și academic. Respectați acest lucru si reflectați-l în rutina de zi cu zi a copilului – are nevoie în egală măsură să doarmă, să se joace, să se relaxeze, să facă teme, să învețe, să facă sport, să se miște și, foarte important, să nu facă nimic. Zilnic! Chiar și în zilele premergătoare examenelor importante. Dacă vrem să evităm blocajele emoționale asociate acestor examene și să nu punem egal între viața unui copil de clasa a VIII-a sau a XII-a și capacitate, respectiv bacalaureat, trebuie să permitem și să încurajăm existența în orarul copiilor a unor activități care nu au legătură cu acestea. În mod paradoxal, diversitatea în activități sau interese, crește randamentul copiilor, reziliența lor emoțională, echilibrează imaginea de sine și conduce la stimă de sine, deoarece le permite copiilor să își identifice resurse personale variate, susține motivația pentru învățare (versus motivația pentru note) și evită intrarea în starea de burn-out.

Din nou, așteptări realiste! Rețineți mediile anuale la disciplinele de examen obținute de copiii voștri în clasele a VII-a și a XI-a. Adăugați 1,5 puncte și veți obține potențialul de progres real al copiilor, de-a lungul unui an de efort consistent și disciplinat. Cu alte cuvinte, un elev de 7 la matematică la finalul clasei a VII-a, va lua 8,5 la examenul de capacitate la matematică un an mai târziu, dacă va exersa și învăța susținut, disciplinat dar echilibrat și sănătos. Nu mai mult! Bineînțeles, plecând de la premisa că școala românească funcționează după principii psihopedagogice corecte, susținute de dovezi – despre această naivitate, într-un alt articol!

Permiteți-le copiilor din când în când să meargă la școală cu tema nefăcută sau lecția neînvățată. Să înfrunte autoritatea profesorului și să tolereze tensiunea unei evaluări cu șanse mari să se sfârșească prost, să simtă că au scăpat „ca prin urechile acului“ de un test neanunțat sau de verificarea atentă a unei teme îi învață pe copii managementul riscului, toleranța la frustrare, strategii de coping pentru noutate și stres – abilități în egală măsură importante în contextul viitoarelor examene, la fel ca pregătirea teoretică solidă și sistematică.

Educați-i pe copii în legătură cu felul în care funcționează creierul nostru în situații de stres, alarmă, pericol – așa cum poate fi situația de examen. Oferiți-le informații despre creierul nostru emoțional și cel rațional, despre cum își negociază leadership-ul în situațiile grele, despre cum schimbă locul în culisele sau pe scena performanței, despre cât este de important să ne acordăm timp și să respirăm adânc și rar pentru a ne ajuta bucățile de minte să facă pace între ele și să le permită copiilor să obțină performanțe optime din punct de vedere emoțional, în examenul propriu-zis.

Învățați-i pe copii respirația abdominală. Nu le va spori cunoștințele de matematică, fizică sau gramatică, dar îi va ajuta să își gestioneze semnalele de alarmă ale corpului în situații de stres intens. Încet, încet, nivelul de adrenalină din corpul lor se va diminua, lăsând loc calmului și concentrării, permițându-i creierului nostru isteț, înțelept și rațional să acceseze și să jongleze cu informațiile deja existente în memoria copiilor.

Iubiți-i și nu faceți un secret din asta! Fiți recunoscători pentru zâmbetul și sănătatea lor și amintiți-vă: scopul educației este creșterea și dezvoltarea copilului, nu capacitatea sau bacul!

Diana Stănculeanu

Diana Stănculeanu, este psihoterapeut și expert național în sănătate mintală. colaborează cu mai multe ONG-uri naționale pe strategii de promovare și intervenție în psihologia și psihoterapia familiei. Este formator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și autor al platformei paginadepsihologie.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută