Într-o lume în care accesul la informație (și nu neapărat de calitate) este atât de facil și rapid, toleranța noastră la frustrare scade din ce în ce mai mult. Ne-am diminuat capacitatea de adaptare la mediu și nu mai avem rezistență la suferință. Vrem totul aici și acum, nu mai avem răbdarea necesară să amânăm. Saltul de la anxietate – percepută ca disconfort – la medicamente (o pastilă de Xanax reduce anxietatea moderată în aproximativ două minute), implicit dependență, este mai mult decât facil. Trăim ceea ce mulți cercetători sau nespecialiști numesc „epoca anxietății“.
Dincolo de cauze, forme, prevalență ori alți indicatori statistici care îngroașă considerabil rândurile scrise deja pe marginea subiectului supus atenției, intenția prezentului demers este aceea de a mă opri puțin asupra felului în care se simte anxietatea.
„Nici un om care a fost chinuit vreodată de crize de anxietate nu se îndoiește de puterea acesteia de a paraliza acțiunea, de a provoca fuga, de a eviscera plăcerea și de a împinge gândirea spre aspecte catastrofice. Nimeni nu ar pune la îndoială că experiența anxietății poate fi groaznic de dureroasă. Experiența anxietății cronice sau intense este în primul rând o confruntare profundă și tulburătoare cu durerea.“ — Barry E. Wolfe Understanding and Treating Anxiety Disorders (2005)
Prizonieri în vâltoarea haosului
O zi ca oricare alta. Ești la serviciu, la școală, în compania cuiva, ori poate singur, prins în trafic, împărtășești momente plăcute, dai un examen, ții o prelegere, te relaxezi în concediu, ori dormi. Și dintr-odată se dezlănțuie asupra ta un uragan de manifestări care se succed cu rapiditate și nu îți dau timp să înțelegi ce ți se întâmplă. Inima bate isteric, așa cum nu ai mai simțit-o vreodată. E clar, ești pe punctul de a face un infarct, la ce altceva te poți gândi?! Și uite, tot ce urmează îți confirmă cele mai negre temeri. Stomacul ți se strânge într-un ghem noduros, dar nu ai timp să te chircești de durere, că începi să tremuri din toate încheieturile. Aerul se rarefiază și parcă l-ai primi cu porția, evident prea mică și total insuficientă. În condițiile astea, nu mai ai cum să îți păstrezi echilibrul, pământul pare că o ia la goană de sub picioarele tale care nu mai reușesc să facă față propriei greutăți. Nu, nu pământ, asta ar presupune o oarecare stabilitate, dar acum totul pare ireal. Amețești, te sufoci, tragi în pieptul avid aer, care nu îți ajunge nicicum. Poți să suni la 112, dacă mai ai timp de așa ceva, dar îți este absolut clar că îți trăiești ultimele clipe de viață. Nu poți să crezi, totuși uite că se întâmplă…așa de repede, atât de neașteptat…cum de ți-a venit rândul tocmai acum…ori ce ai fi putut face…dar nu mai e timp pentru așa ceva, acum totul e sfârșit…
Dacă deznădejdea ar vorbi
Anxietatea poate reprezenta o poartă de intrare către schizofrenie sau psihoză, așadar nu ne permitem să o neglijăm sau să o tratăm cu superficialitate. Dar la fel de adevărat, reprezintă o deconectare de propria persoană.
Din fericire, putem înțelege ce se întâmplă cu noi, iar explicațiile sunt diverse, dar precise. Una dintre ele ne spune că atunci când mintea transmite un semnal fals de alarmă înspre corp, se secretă cortizol, ceea ce duce la detresă abdominală (stomacul strâns, contractat, suferind). Din spatele glandelor suprarenale se eliberează adrenalina, care ne face să tremurăm, să trepidăm. Hiperventilăm. Apare un dezechilibru în creier între oxigen și dioxid de carbon, de unde senzația de irealitate. Pupilele se dilată în caz de pericol (fie el și inexistent, dar pe care mintea noastră îl percepe ca fiind foarte real), astfel că intră prea multă lumină și avem senzația că amețim. În fapt, nu se produce o amețeală reală, măcar că oricine a trecut printr-un atac de panică își poate pune viața rămășag că totul a fost real. Musculatura striată din zona pieptului și a diafragmei se dilată și se contractă, dar nu se sufocă nimeni. E o falsă sufocare, nu e dispnee reală!
℗PUBLICITATE
Ar fi simplu dacă am reuși să ne amintim toate aceste lucruri sau orice altă explicație validată în timpul unui atac de panică. Dar cu puțin exercițiu se poate, e un aspect verificat prin practică. Foarte utile sunt tehnicile de relaxare, pe principiul oxigenului care inhibă cortizolul. Numai că este nevoie de respirație abdominală profundă, mai dificil de realizat fără exersări repetate în cabinetul unui terapeut. Așa că unii terapeuți, cum ar fi Beck, recomandă doar respirația normală.
Acum am scăpat, dar data viitoare?
Anxioșii sunt percepuți de către cei din anturaj ca fiind oameni reci, detașați, uneori chiar aroganți. Par să nu se implice activ în discuții, par distanțați față de ceea ce se întâmplă în jurul lor, de parcă nu ar fi suficient de important contextul încât să îi acorde puțină atenție. Privesc cumva de sus totul și par să transmită că nimic nu le poate trezi realmente interesul.
Dar cum ar putea persoana anxioasă să explice fericitului neconsumator de „senzații tari“ ce se petrece cu adevărat în interiorul său? Cum ar putea transpune într-o formă, cel puțin verbală, asurzitorul zgomot interior, care răcnește din toți rărunchii, în timp ce toți ceilalți își continuă activitățile în care sunt implicați, fără să observe că lângă ei cineva se agață de ultimele firimituri de viață, pe cale să se scurgă și acelea cu repeziciune (cel puțin, așa crede)? Cum s-ar mai putea implica în contextul în care se regăsește în acel moment, când toată energia îi este canalizată înspre Supraviețuire, și asta în timp ce încearcă să ascundă tot ce se întâmplă de privirile interlocutorilor săi. Și cine știe cum o va scoate la capăt și data viitoare: va fugi, va lupta sau doar va îngheța?…
Mintea caută mereu pericolul
Creierul „vede“ mai degrabă aspectele negative, decât cele pozitive, pentru simplul fapt că așa poate să ne apere mai bine de pericol. Dar: nu e periculos ceea ce se întâmplă, e doar disconfort!
Nu are sens să încercăm să controlăm anxietatea, deoarece nu va face altceva decât să insiste și mai mult să se exprime. Mai degrabă, învățăm să o tolerăm, să o acceptăm și chiar să încercăm să ne împrietenim cu ea. Da, am zis corect, să ne împrietenim cu ceea ce ne înnebunește, ne face să credem că ne trăim ultimele secunde din viață și ne aduce în pragul disperării. La urma urmei, e un partener de drum care ne însoțește în călătoriile noastre pe cărările vieții. Uneori, poate fi chiar singurul însoțitor, pentru că are momente când e o egoistă și ne acaparează doar pentru ea. Dar încet, cu un pic de răbdare și blândețe, o putem face să accepte în preajma noastră și alți călători – gânduri pozitive, vorbe de încurajare, activități cotidiene derulate în limite rezonabile, roluri sociale diverse − cu alte cuvinte, speranță și normalitate.
Manifestul anxietății
Așadar: dragă anxietate, de bunăvoie și nesilit de nimeni, mă angajez să te primesc, fără să mă împotrivesc, de câte ori vei dori să mă vizitezi. Promit să fiu deschis, să îți ascult păsurile și să încerc să înțeleg de ce m-ai ales tocmai pe mine și tocmai în acel moment. Iar dacă, totuși, nu reușesc să îmi dau un răspuns, să te accept cu tot calmul de care sunt capabil, în timp ce socializez între timp și cu celelalte prietene ale mele, printre care exercițiile de respirație. Cu toate acestea, te rog doar să dai și tu dovadă de puțină toleranță și să îți amintești că eu, mai de modă veche fiind, știu că vizitele scurte sunt cele mai plăcute. So, I hope we have a deal!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
