Anxietatea, frica și rușinea… Ai zice că sunt cele trei gorgone, ce urâțesc viața muritorilor care se întâmplă să le cadă pradă. Nu întâmplător, gorgonele reprezentau în Antichitate imaginea sufletului întunecat, neputincios să se ridice spre a găsi lumina.
Pe care s-o considerăm Meduza? Candidate bune sunt toate trei, dar mai ales frica – fiindcă ea are puterea de a face din om stană de piatră (dacă nefericitul intră în modul de „îngheț“ și nici nu luptă, nici nu fuge).
Curios lucru, dintre ele doar frica a intrat în clubul select al celor șapte emoții de bază. Pe acestea, desigur, le avem înscrise în codul genetic al speciei, spun cercetătorii… Păi, dacă au dreptate, atunci înseamnă că nu ne naștem cu anxietate și rușine. Deci ne căpătuim cu ele pe parcursul vieții – desigur, cu largul concurs al semenilor noștri.
Dar orice „învăț“ are și „dezvăț“. Asta spune Harriet Lerner în cea mai recentă carte a ei, Dansul fricii. Subtitlul e relevant pentru scopul pe care ni-l propune autoarea: cum să învingi anxietatea, frica și rușinea… (Bine, lucrurile sunt mai complicate decât par, fiindcă poți să le ai pe toate trei și să te ia în gheare când una, când cealaltă.)
℗PUBLICITATE
Prima temă pe care o abordează Lerner e „frica de a fi respins“. Să zicem că tocmai azi ai primit în dar de la o prietenă o cremă naturistă pentru față. Seara, în timp ce-ți dai cu ea, ai tot mai clar conștiința faptului că seamănă mai mult cu ceara pentru lustruit mașini. Totuși, când termini, te bagi în pat și-ți întrebi soțul: „Simți vreun miros ciudat în jurul meu?“ El îți răspunde nedumerit: „Nu. De ce?“ Oferi detalii cu zgârcenie, încă nesigură de urmări: „Mi-am dat cu o cremă nouă și mi se pare că miroase a tămâie.“ La care el conchide ironic: „Deci, miroși a mort.“ Acum, ai două opțiuni: dacă ți-ai rătăcit simțul umorului pe sub pat, te panichezi și mergi la baie să te freci pe față cu piatra de călcâie; dacă vrei să i-o plătești cu aceeași monedă, te ghemuiești în brațele lui și nu te mai dezlipești de acolo toată noaptea.
Lerner ne sfătuiește: „Asumă-ți riscul de a fi ridicol. […] Respingerea este, evident, cel mai greu de suportat atunci când deja viața noastră e întrețesută cu a celeilalte persoane, când ne-am bazat pe aceasta pentru sprijin concret, emoțional și financiar. […] Frica de a fi respins devine, în mod logic, intensă, atunci când e stimulată de credința că însemnăm mai puțin decât alții (sau mai puțin decât imaginea pe care ne simțim obligați s-o proiectăm).“
Cazurile de bullying între colegii de școală sunt, de multe ori, un efect al anxietății de care suferă tot mai mulți copii – ai căror părinți sunt atât de ocupați profesional „să le facă un rost“, încât îi ignoră complet când ajung acasă. Nealinate de părinți, nesiguranțele specifice adolescenței dau în clocot lungă vreme, până ce se revarsă violent peste cei în fața cărora adolescenții trebuie să-și construiască și să-și mențină o imagine: colegii. Agresorul cel mai înrăit din clasă poate fi, în realitate, copilul cel mai agresat (sau neglijat) acasă. Când părintele însuși are probleme nerezolvate din trecut (care-l împiedică să trăiască împăcat în prezent) crește exponențial probabilitatea să și le proiecteze asupra copilului real din fața lui. Aceleași ocări pe care le rumegă în sinea lui părintele… i le aruncă în spinare și copilului: „Te-ai lăsat mai prejos? L-ai lăsat să te facă de rușine?! Ești o mămăligă!“
Harriet Lerner ne dezvăluie cu înțelepciune: „Anxietatea e contagioasă – ațâță pornirea de a-i judeca și critica pe alții. Când e îndreptată asupra propriei persoane, adesea ia forma comparațiilor negative. Și interferează cu stima și respectul de sine, adică cu însăși fundația pe care se sprijină toate celelalte. […] Anxietatea are acest efect de distorsionare a realității.“
Spre deosebire de frica ancestrală (cu rol în supraviețuire, deoarece ne-a ferit de pericole de-a lungul evoluției umanității), rușinea ne este indusă de semeni (de la o generație la alta). Și n-are niciun rol pozitiv. Dar cum se face că o stare atât de nocivă cum e rușinea ne este indusă chiar de către cei apropiați (care, se presupune, țin la noi și ne vor binele)? Evident – ați putea spune – dacă n-ai rușine, încalci normele de bună conviețuire în societate, le faci rău altora și, în ultimă instanță, ajungi să-ți distrugi propria viață. Bine, dar… ca să nu faci toate astea, ar trebui să-ți fie mai de folos compasiunea, respectul, ba chiar și iubirea. De ce să fie nevoie de un sentiment negativ care să te oprească, dacă tot există sentimente pozitive cu același efect?! Să credem, oare, că – la fel ca în cazul proverbialelor patrupede cu urechi lungi – și pe om, bățul îl motivează mai eficient ca morcovul? La asta se reduce umanitatea noastră?
Lerner explică de ce rușinea roade sufletul mai mult ca vina: „Spre deosebire de vinovăție, trăirea sentimentului de rușine nu e legată de un comportament specific. În schimb, are legătură cu cine credem noi că suntem, adânc în sinea noastră. Vinovăția e despre «a face». Rușinea e despre «a fi».“
Deși sunt diferite, cele trei gorgone pot lua, după o vreme, una forma celeilalte: „Rușinea se poate transforma în anxietate socială sau frică de contextele sociale.“ Apoi, ca într-o grotescă îmbrățișare, îți pot învenina mintea și sufletul până la asfixie. Dacă… nu faci efortul de a te elibera din strânsoarea lor letală.
Lerner încheie Dansul fricii spunând: „Aceasta e condiția umană. Și, așa cum am văzut, nu este o idee bună să lăsăm anxietatea și rușinea să ne astupe vocea autentică, nici să ne întoarcă inima împotriva glasurilor divergente ale altora și nici să ne împiedice să acționăm cu claritate, compasiune și curaj. În lumea actuală, nu există provocare mai importantă ca aceasta.“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
