Skip to content

„Toate familiile fericite se aseamănă între ele; fiecare familie nefericită, însă, e nefericită în felul ei“, scria Lev Tolstoi în Anna Karenina, cu aproape 150 de ani în urmă.

De fapt… la câte trebuie să ducă azi Homo sapiens cu mintea lui, fericirea a devenit o stare temporară și conjuncturală, pe care, cel mai adesea, n-o ai. În schimb, nefericirea își face apariția într-o varietate de forme și măsuri: de la XS până la XXX…L. Și, cum un necaz aduce după sine un altul, odată ce-a intrat cu copitele în viața ta, nefericirea nu se mai dă dusă. (Adică e cam ca la fracțiile zecimale periodice, doar că puneți perioada „X“ înainte de virgulă – în funcție de experiența personală.)

Dintre toate, nefericirea conjugală îl afectează pe om cel mai tare. E trup și suflet… Se ține scai de el acolo unde ar fi trebuit să-i fie bine – și face să-i fie greu. Dacă pe vremuri soțul nefericit îi ardea una peste ochi soției nefericite (sau își turna în fața Inchiziției, drept vrăjitoare, nevasta inofensivă însă mult prea pisăloagă, ca să scape de ea și apoi s-o cumpere cu trei găini pe fiica adolescentă a vecinului său mai sărac), azi nefericirea se manifestă cel mai pregnant prin cuvinte. Sau prin lipsa de cuvinte. Unul dintre cei doi revarsă potop de vorbe, iar celălalt rămâne mut – nu de admirație, ci de ură. Firește că soții n-au ajuns aici într-o noapte. Au trecut peste ei ani (mai mulți sau mai puțini) de neînțelegeri, dezacorduri, certuri… până când s-au trezit cu Apocalipsa la ușă.

Un „Ioan“ american, John Gottman – după ce a făcut vreme de vreo 40 de ani cercetări privind stabilitatea conjugală (studiind evoluția în timp a mii de cupluri) și a elaborat o metodă de calcul al probabilității de divorț (reușind predicții corecte în peste 90% dintre cazuri) – ne spune care sunt semnele prevestitoare ce se abat asupra unui cuplu aflat în drum spre divorț. El a denumit aceste semne „Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei“ și le-a descris în cartea „Căsnicia, pe roate sau pe butuci? Cum poți face ca mariajul tău să dureze“, apărută anul acesta la Editura Pagina de Psihologie.

Primul Călăreț al Apocalipsei: critica.

„Ei, dar ce, o să ne luăm avocat de divorț doar pentru că ne-am criticat un pic?“, s-ar putea întreba unii. Măi, nu. Nu azi. Dar frustrările se adună și… pic cu pic se face balta de otravă în care ajung soții critici să se înnămolească. La un moment dat, critica îți ajunge până-n gât și te sufocă.

Gottman explică diferența dintre „critică“ și „plângere“: „Spre deosebire de plângeri (care sunt punctuale), criticile au tendința de a fi niște generalizări. Un indicator ce vă poate arăta că ați alunecat de la plângere la critică e dat de apariția expresiilor «tu niciodată» și «tu întotdeauna», cu care vă începeți replicile.“

Dacă cei doi soți nu-și iau seama și critica devine obicei în căsnicie, se cheamă că primul călăreț apocaliptic le-a călcat pragul – lăsând o balegă în tocul ușii de la dormitor, ca semn al trecerii sale pe acolo. Tot deschizând geamul să scape de miasmă, soții vor constata că răceala s-a instalat între ei.

Cel de-al doilea Călăreț al Apocalipsei: disprețul.

Aici începe distracția adevărată. Ca un cocteil letal de acid sulfuric și acid clorhidric, disprețul corodează dragostea. Fiindcă omul, ființă inteligentă și bine articulată, a inventat o largă varietate de căi prin care să-și arate disprețul: insulte și porecle, umorul ostil, batjocura, sarcasmul, limbajul trupului și altele asemenea. Ia să vedem o mostră de dispreț:

El vine de la fotbal, își aruncă șosetele pe covor și se trântește în fotoliu extenuat. Ea vine în urma lui și adună cu delicatețe împuțiciunea textilă, după care o pune la înmuiat într-un lighean – ca să nu strice atmosfera din toată casa. El o privește cu o dragoste recunoscătoare. Între ei plutește o energie aproape romantică. După o săptămână, șosetele sunt tot acolo. El (cu un aer inocent): „Ce faci cu șosetele alea, hărnicuțo? Le-ai pus la putrezit?“ Ea (pe o voce diafană): „Da. Lasă-le acolo, că vreau să fac bere din ele! Așa, o să economisim salariul tău pe-o săptămână.“

Gottman precizează: „Ceea ce separă disprețul de critică este intenția de a insulta și abuzul psihologic față de partener. Asta înseamnă ca, prin cuvintele voastre și prin limbajul trupului, să aruncați insulte direct în inima partenerului, țintind spre sinele său. Combustibilul ce alimentează demersurile disprețuitoare e reprezentat de gândurile negative la adresa partenerului.“

℗PUBLICITATE



Orice glumiță e distractivă, atâta vreme cât nu ești tu calul de bătaie. Dar după o vreme devine obositor. Câtă energie merită să consumi, ca să fii mai tare-n clonț ca celălalt? Odată ce soții încep să-și arate disprețul, parcă nimic din ce făcea partenerul sau partenera înainte nu mai valorează mare lucru. Fiecare începe să exagereze părțile mai puțin lăudabile ale celuilalt. Dispare toleranța. Călărețul toxic strivește sub copite bunăvoința. Și nici încrederea n-o mai duce mult. Într-un final, nu mai e deloc amuzant.

Cel de-al Treilea Călăreț al Apocalipsei: defensiva.

Deja în cuplu s-a decretat stare de război. Acum sunt doi inamici care stau la pândă. Unul atacă, celălalt se apără. Pe rând. Se detestă reciproc, dar încă mai încearcă să-l convingă pe celălalt de propria dreptate. Fie că-și fac rondul de noapte, fie rondul de dimineață (între cele două, fiind ambii la serviciu), soții pot apela convingător la câteva strategii, precum: negarea responsabilității, căutarea scuzelor, respingerea presupunerilor, plângerea încrucișată, bumerangul, protestul „da, dar…“, repetiția sau smiorcăiala.

Gottman descrie toate strategiile acestea în carte, conchizând în final: „Problema cea mai importantă cu atitudinea defensivă este că obstrucționează comunicarea. În loc să înțeleagă fiecare perspectiva celuilalt, sunteți preocupați să vă apărați. Nimic nu se rezolvă, iar conflictul continuă să escaladeze, prin urmare au loc și mai multe discuții caracterizate de atac și apărare.“

O cavalerie întreagă vă ține căminul sub asediu. Ordinul de luptă s-a trâmbițat cu claritate: „Fără prizonieri!“ L-au auzit chiar și vecinii voștri, așa că vă paște o reclamație din partea asociației de locatari somnambuli, pe motiv de „tulburare a liniștii publice“. Niciunul nu mai are milă de partenerul față de care a jurat cândva să stea „la bine și la greu“. E tot mai dificil să locuiți împreună. Nu-ți arde să fii intim, când ești în prima linie.

Cel de-al Patrulea Călăreț al Apocalipsei: împietrirea.

Și, uite așa, a venit rândul celui mai crâncen dintre călăreți. Monologul în duet pe care-l vocalizați până acum s-a transformat într-un monolog surd. Ca tipologie, mai ales soția vorbește cu pereții. Aparent, soțul zace inert într-un colț, ca bușteanul defrișat ilegal (iar uneori abia șoptește-n barbă niște invective la adresa consoartei), deși îi fierb mațele pe dinăuntru.

Gottman arată cum decurge totul: „Împietrirea apare, de obicei, în timp ce partenerii de cuplu discută. Cel care împietrește, pur și simplu, se extrage pe sine din situația respectivă, transformându‑se în stană de piatră. Când noi i‑am intervievat pe „împietriți“, în mod frecvent ei au pretins că, în astfel de contexte, încearcă să fie neutri, ca să nu înrăutățească și mai mult situația. Nu par să realizeze că împietrirea în sine este un act de mare impact – nu transmite dezaprobare, ci o distanțare înghețată și îngâmfare. E foarte neplăcut să‑i vorbești cuiva care a împietrit. […] Cei mai mulți bărbați nu par să fie tulburați fiziologic, dacă soțiile lor se detașează până la împietrire. Însă ritmul cardiac al soțiilor care sunt ținute la distanță urcă la cote alarmante, când soții lor le tratează cu o atitudine pietrificată.“

Pentru a vă arăta cum se poate salva un mariaj și cum îi puteți face pe acești patru călăreți apocaliptici să bată în retragere, Gottman definește în carte și trei tipuri de mariaj fezabil: cel validant, cel volatil și cel evitant. Vă las plăcerea de a citi despre ele voi înșivă și (dacă e cazul) de a afla cum se poate negocia în cuplu un tip de mariaj stabil, indiferent pe care l-ați alege.

Bine, dacă în trecut s-a întâmplat să vă „păruiți“ din prea multă dragoste, metamorfoza n-o să vă iasă chiar din prima. Unul dintre motivele pentru care nefericirea e mult, mult mai durabilă ca fericirea constă în faptul că „gândurile ascunse au rezistența inscripțiilor în piatră“ – așa cum spune chiar autorul. Exact astfel de gânduri fac ca doi parteneri de cuplu să fie inundați de emoții negative, atunci când simt că se apropie furtuna. De aceea și este atât de greu să spargi niște tipare toxice. E ca o gaură neagră, din care nu mai poți ieși fiindcă forța ei gravitațională te trage tot mai afund.

Și pentru că știe cât este de dificil să revii pe cursul normal al căsniciei, Gottman a inclus în carte multe chestionare și exerciții – pentru toți cei interesați să afle cu precizie dacă mariajul lor e… pe roate sau pe butuci (și ce se poate face în ultimul caz, pentru a salva totuși relația). De asemenea, el prezintă o serie întreagă de simptome și remedii conjugale, reușind să pună la dispoziția fiecărui cititor o diagnoză a căsniciei. Și, foarte important, spre finalul cărții, Gottman oferă patru strategii-cheie pentru însănătoșirea mariajului, urmate de numeroase recomandări pentru cei care se regăsesc în textul cărții. Acestea, toate, au la bază nu doar considerente de natură psihologică, ci și explicații ce țin de anatomia omului, pentru ca cititorii să înțeleagă clar de ce anumite comportamente nu funcționează și de ce unele comportamente sunt mai eficiente ca altele.

Gottman spune, în încheiere: „Cred cu tărie că, dacă ajungeți să stăpâniți aceste abilități, puteți opri sau preveni rostogolirea propriei relații de cuplu în cascadă – astfel încât să nu se facă țăndări până jos. Iar la un moment dat, veți fi în măsură să vă priviți trecutul conjugal cu mândrie, glorificând eforturile pe care le‑ați făcut împreună. Și veți privi către viitor anticipând fericirea.“

Ioana Chiriță este marketing editor, cu o experiență de 20 de ani pe piața editorială din România.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0