Întrebarea din titlu se află sub umbrela generală a rolului pe care este nevoie să-l aibă părinții în prieteniile copiilor. Răspunsul este același ca pe orice alt palier al vieții copiilor, și anume că unul din rolurile părinților, cel puțin până la debutul școlarității mici (șase-șapte ani), este acela de co-reglare emoțională.
Un preșcolar nu are încă dezvoltate zonele creierului care să-i permită auto-reglarea. Abia după vârsta de șapte ani, odată cu debutul gândirii logico-abstracte, putem vorbi de auto-reglare și de apariția empatiei.
În societate, se vehiculează ideea ca, atunci când apar situații conflictuale între copii, părinții să asiste pasiv, în baza unor motive sau interpretări limitative. Cu alte cuvinte, există teama de a nu cădea în extrema intervenționismului, care are de fapt în spate îngrijorarea că am putea crește un copil care nu se poate descurca singur.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
La fel de adevărat este că nu întotdeauna știm exact cum să intervenim, în ce moment sau ce cuvinte să folosim. Sau, dacă intervenim, cel mai adesea o facem de pe o poziție critică, în care certăm copilul pentru un anumit comportament, din dorința de a-i da o lecție.
Trecerea emoției neplăcute nu înseamnă rezolvarea conflictului
Pentru că, în general, o emoție durează puțin, circa 90 de secunde, iar unii copii, în funcție și de temperament, trec rapid prin această emoție și se comportă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, considerăm că sunt capabili să gestioneze o situație socială.
Adevărul este că navigarea prin relațiile sociale și managementul conflictelor sunt unele dintre cele mai complexe achiziții, iar emoția este doar o parte din aceste interacțiuni.
Gestionarea conflictului are, de fapt, patru componente:
- Nevoia. Atenția pentru nevoie este esențială pentru părinte, deoarece este atât corect din punct de vedere psihologic să pornim de aici, cât și liniștitor. A ști că un copil reacționează în primul rând pentru că are o nevoie ne face să ne depărtăm de etichete de genul „egoist“, „antisocial“, „timid“ etc.
- Emoția. Dacă un copil trece de emoție nu înseamnă că a înțeles motivul pentru care el și, mai ales, ceilalți au avut o anumită reacție. În lipsa unei discuții, poate crede despre sine că e un copil rău, nedemn de iubire sau că el este motivul pentru care prietenii lui se poartă într-un fel nepotrivit.
- Comportamentul. Este nevoie să fie învățat, repetat și modelat de către părinți. Dacă un copil a trecut peste emoție nu înseamnă că și deține un răspuns comportamental potrivit. În lipsa unui antrenament, cele mai des întâlnite reacții sunt agresivitatea fizică sau verbală, rigiditatea mentală („Dacă nu faceți cum vreau eu, nu mă mai joc!“) sau respingerea care vine la pachet cu lipsa empatiei („Nu ai voie să te joci cu noi!“).
- Gândurile. Acestea clădesc concepția despre sine și relații. Dacă trece emoția nu însemnă că a rămas cu un mesaj sănătos. În lipsa unei discuții, poate să rămână cu ideea că ceva e în neregulă cu el, că trebuie să renunțe la dorințele lui în favoarea celorlalți sau că lumea este un loc periculos.
Se recomandă extinderea tehnicii support, don’t solve! („susține, nu rezolva!“) asupra tuturor celor patru componente ale interacțiunii sociale.
℗PUBLICITATE
Susținerea este valabilă doar pentru partea emoțională, în sensul de permitere a trăirii unei emoții alături de un adult de încredere. Pentru celelalte trei componente, este nevoie să lucrăm împreună ca să le înțelegem și să le rezolvăm.
Când este oportun să intervii
- În orice caz de agresiune fizică. Indiferent dacă propriul copil este victimă sau agresor, se vor urmări cele patru paliere ale conflictului, și anume: (1) validarea emoției, (2) noi strategii de comportament, (3) nevoile diferite ale celor implicați, (4) cum să ne raportăm la situația respectivă.
- În caz de agresiune verbală. Un model de intervenție ar putea fi următorul: „Am auzit niște cuvinte supărătoare și aș vrea să-ți amintesc că în familia noastră rămânem respectuoși, chiar și atunci când suntem supărați pe celălalt. Poate ar fi bine să iei o pauză ca să te liniștești“.
- În cazul în care un copil pare copleșit, blocat într-un comportament deranjant sau aflat într-o suferință emoțională evidentă. O intervenție utilă se va face asupra copilului, fără a aplica presiune asupra grupului de a-l accepta.
Iată un exemplu recurent din viața noastră, pe care l-am văzut finalizându-se în diverse moduri: doi copii vor să se joace în diadă și apare un al treilea, care dorește să participe. În primul rând, am anticipat această situație și, împreună cu fetița mea și una dintre prietenele ei, am pregătit un răspuns asertiv, care să țină cont atât de dorințele lor, cât și să fie respectuos față de cea de-a treia fetiță. În linii mari, mesajul conținea ideea că vor să se joace amândouă, pentru că le-a fost dor uneia de alta și, mai târziu, se vor juca și cu cea de-a treia.
Cele două fetițe au livrat cu succes mesajul, însă cea de-a treia s-a simțit totuși puternic respinsă, astfel încât a intrat într-un moment de dereglare emoțională, care a însemnat urmărirea lor și repetarea insistentă a dorinței de a li se alătura. Simțindu-se atacată, diada a început să răspundă cu agresivitate, de la celebra afirmație „Nu vrem să te joci cu noi“, până la ascunderi și chiar împingeri, ceea ce o făceau pe cea de-a treia și mai blocată în starea de urmărire.
În acest moment, am ales să o chem pe cea de-a treia fetiță pe bancă, alături de mine. A putut astfel să iasă din bucla rigidă de comportament și să exprime în siguranță tristețea și dezamăgirea. Am asigurat-o că este normal ceea ce simte și că ceea ce fac prietenele ei nu are nicio legătură cu ea, iar apoi ne-am gândit împreună ce ar putea face în continuare la locul de joacă. Între timp, celelalte două fetițe au avut parte de momentul lor împreună, iar după ce această nevoie a fost satisfăcută, cea de-a treia fetiță a fost acceptată în grup.
În loc de concluzie
În încheiere, două idei ar trebui să fie călăuzitoare pentru părinți.
- Prieteniile la vârste fragede sunt dificile, pentru că necesită abilități complexe, ca întârzierea recompenselor, toleranță la frustrare și flexibilitate.
- E important să-i învățăm pe copiii cum să gândească, nu ce să gândească. Să-și pună întrebări în loc să ajungă la concluzii imediate. Să țintim spre „Oare de ce prietenul meu s-a purtat așa cu mine?“, în loc de „Nu mai este prietenul meu“.
De aemenea, recomand workshopul lui Becky Kennedy, Navigating Tricky Friendship Moments: Your Role as a Parent.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
