Skip to content

Unii cred că ura e o boală de care suferim toți, alții o consideră o emoție normală și chiar utilă în unele situații. La fel ca iubirea, ura e oarbă. Și face din ce în ce mai multe victime. 

Ura nu e o invenție a vremurilor noastre. Istoria a avut grijă să consemneze suficiente episoade de crâncene atrocități, din Antichitate și până în zilele noastre.  Holocaustul rămâne, probabil, cel mai negru capitol din viața pământenilor de până acum. Dar câtă vreme crime împotriva umanității au loc în fiecare zi, rămâne o lecție neînvățată. 

Trăim noi înșine în perioada unor nejustificabile crime și impardonabile orori, dar când lucrurile acestea se petrec, geografic, departe de noi, rămânem și emoțional la distanță.

Personal, n-am simțit vreo mare apăsare în copilăria mea, când Khmerii Roșii masacrau, sub conducerea lui Pol Pot, 2 milioane de oameni în Cambodgia anilor ˈ75-ˈ79. E drept, nici nu intrasem la grădiniță. Și, oricum, nu aveam pe vremea aceea acces la astfel de informații. Dar nici de genocidul din Rwanda, început în aprilie 1994, când 10.000 de etnici Tutsi au fost uciși zilnic, timp de trei luni, nu îmi amintesc decât vag.  

Ura e adânc înrădăcinată în noi. Și, din cele mai vechi timpuri, a avut nevoie doar de o scânteie, ca ea să ardă. Ce s-a schimbat e modalitatea de propagare. Iar internetul și platformele social media ne stau la dispoziție, la doar un click distanță, pentru asta. 

Așa cum știrile false se propagă de 6 ori mai repede decât cele reale, așa și mesajele despre toleranță, pace, empatie, curcubeie și unicorni (exagerez, desigur, ați prins ideea) sunt sufocate aproape în totalitate sub avalanșa de comentarii îmbibate în ură, de pe net. 

Din 2000 încoace, în Statele Unite, numărul de așa-numite hate groups, bine organizate la cel mai înalt nivel de agresivitate, a crescut cu mai mult de 50%! Iar „efectul Trump“, demonstrat în 2018 de către 2 cercetători americani, arată că, după alegerea președintelui american în funcție, valul de crime motivate de ură a crescut. Nu neapărat pentru că retorica virulentă a lui Trump a cauzat acest efect, cât mai degrabă din cauza faptului că Președintele țării a validat prin atitudinea lui ura care deja mocnea în rândul unora și pe care ei s-au simțit apoi justificați să o îndrepte asupra victimelor lor, care aveau etnia, religia sau identitatea sexuală „greșită“. 

Datele FBI legate de hate crime arată că, în 2018, 59,6% din totalul incidentelor au avut ca „motiv“ rasa și etnicitatea, 18,7%  – religia și 16,7% – orientarea sexuală a victimelor.

Nici europenii nu stau mai bine la toleranță. Când valul de migranți din Siria a ajuns în Europa, discursul urii a atins cote alarmante. 

În Marea Britanie și Țara Galilor, rata crimelor motivate de ură s-a dublat în ultimii 5 ani! Iar în Germania, atacurile împotriva refugiaților, întreprinse de adepții organizațiilor extremiste de dreapta, au fost corelate cu limbajul instigator la ură de pe platformele de social media. Cercetătorii Karsten Müller și Carlo Schwarz au observat că atacurile s-au înmulțit semnificativ în urma unor postări incitând la ură și violență.

Acum, noul dușman al omenirii a devenit, peste noapte, populația de origine asiatică. Crimele cu victime cauzate din ură în comunitățile asiatice au crescut cu 21% în timpul pandemiei de coronavirus – ne spune The Guardian.

Aritmetica urii pare simplă: la o predispoziție cu care am fost înzestrați pentru supraviețuirea speciei, se adaugă convingeri puternice ale grupului nostru și o teamă comună. Se toarnă un discurs instigator, drept combustibil emoțional, și gata: ura noastră este pregătită să izbucnească și să pârjolească tot ce-i stă în cale. 

Cum, însă, eu nu m-am priceput niciodată la matematică, am rugat-o pe Diana Stănculeanu – psihoterapeut specializat în terapii cognitiv-comportamentale și unul dintre cei mai apreciați experți în sănătate mintală din România – să ne descifreze mai bine mecanismele urii.

Unii experți cred că ura e o boală – am găsit formularea „mai degrabă un herpes, decât o formă rară de cancer“ –  alții o consideră un sentiment normal și util, în unele situații. Care este viziunea ta asupra urii?

Este un adevăr în formularea citată de tine – ura ca „herpes, mai degrabă decât o formă rară de cancer“. Dacă ne gândim la herpes ca la o problemă de sănătate cu care la un moment dat se confruntă foarte multă lume, spre deosebire de formele rare de cancer, ce reprezintă statistic o minoritate, comparația cu ura este una corectă științific: există circuite neurologice ale urii, pe care le regăsim în creierul ființei umane. Cu alte cuvinte, nu doar că suntem construiți biologic pentru a simți ură, ci acest tip de răspuns emoțional a avut o contribuție în supraviețuirea speciei, permițând grupurilor umane să se atace unele pe altele în contexte în care resursele de hrană erau limitate și, deci, supraviețuirea speciei era amenințată.

Voi cita însă și o altă formulare, aproape la fel de corectă științific, și anume aceea care spune că între dragoste și ură este o linie foarte subțire. Dragostea romantică și ura împart câteva circuite neuronale, cum ar fi, de pildă, rețele responsabile cu comportamentul de mișcare către o altă persoană (cu diferența că, în cazul iubirii, mișcarea către altcineva se face cu obiectivul de a proteja, în timp ce, în cazul urii, obiectivul este de a ataca). 

O altă formațiune comună este cea insulară, extrem de stimulată în timpul practicilor spirituale (precum rugăciunea). Poate nu întâmplător, în numele religiei s-au făcut acte de adorație sublimă sau de atrocitate groaznică. 

Ce le diferențiază, însă, este gradul de stimulare a unei arii cerebrale situate la nivelul cortexului (cea mai nouă, evoluată și sofisticată parte a creierului nostru), arie responsabilă cu judecata și gândirea critică – extrem de stimulată în ură și inertă în iubirea romantică. Acest aspect ne ajută să înțelegem de ce suntem aproape incapabili să emitem judecăți negative cu privire la persoanele de care suntem îndrăgostiți, dar atât de pregătiți să judecăm și criticăm persoanele pe care le urâm.

Alte două concluzii pe care le putem trage din cercetările făcute în domeniul neuroștiințelor vizează următoarele:

℗PUBLICITATE



  • Ura este o structură afectivă ce stimulează deopotrivă zone vechi (primitive) și noi (evoluate) ale creierului, ceea ce înseamnă că semnificația ei se întinde dincolo de supraviețuirea speciei.
  • Ura este un tip de răspuns afectiv care capătă forță, consistență și stabilitate în timp atunci când este susținută de anumite convingeri. Ba mai mult, în baza acestor convingeri, ura devine combustibil emoțional pentru diferite comportamente de agresivitate față de persoana/obiectul/contextul ce devine ținta urii noastre.  

De ce urâm, de fapt? 

Dincolo de explicațiile neurobiologice, există mai multe teorii care explică păstrarea acestei structuri afective în tabloul de rezonanță emoțională a ființei umane.

Am explicat deja teoria evoluționistă – ura ne-a ajutat să ne atacăm semenii, pentru a salva, la finalul zilei, specia. Decât să murim toți de foame, mai bine unii mor de mâna noastră, astfel încât să ne împuținăm și să ne ajungă hrana. Din această ecuație, specia câștigă.

A doua explicație vizează emoția de frică, drept fundament emoțional al urii. Urâm ceea ce percepem ca fiind amenințător, într-un fel sau altul, pentru bunăstarea și confortul nostru sau chiar pentru supraviețuirea noastră. Urâm un coleg performant, pentru că ne va sufla prima de sub nas, urâm un stil de viață alternativ, pentru că ne este teamă că va submina propriul nostru stil de viață. Urâm o descoperire științifică, pentru că ne este teamă că, neavând certitudine 100%, ne va pune în pericol (vezi subiectul „vaccin“).

O a treia explicație vine din „managementul diferențelor“ și din teoria „in-group/out-group“. Nevoia de apartenență este una de bază pentru ființa umană. Ne este bine în grupuri, așa am supraviețuit în trecut, iar acum, în contemporaneitate, de aprobarea grupului depinde acceptarea și validarea noastră. Similaritatea este cel mai solid principiu de alcătuire și menținere a grupului – „cine se aseamănă se adună“ – în timp ce diferența ajunge să fie percepută ca o amenințare, nu doar pentru existența grupului per se, ci în final pentru existența fiecărui individ din grup. Să dăm și un exemplu: ceea ce îl face pe un stelist să fie un membru de bază al galeriei este nu doar iubirea pentru Steaua, ci și ura față de Dinamo. Nu ai cum să fii stelist și să fii ok cu Dinamo. Față de Dinamo TREBUIE să avem ură, însoțită de convingeri negative și, la nevoie, de comportamente agresive. 

O nuanță importantă: în procesul de construire a propriei identități, mă agăț într-o etapă intermediară de identitatea grupului din care fac parte, până când îmi dau seama care este drumul meu (și doar al meu) în viață, ce mă face să fiu la fel cu ceilalți, diferit de ceilalți și unic, ca urmare a combinației dintre cele două. Cu cât însă identitatea mea este mai fragilă, difuză, vulnerabilă, cu cât mie îmi mai greu să mă cunosc, definesc, cu atât mă voi agăța mai tare de identitatea grupului și voi avea o probabilitate infinit mai mare de a „urî“ tot ceea ce este diferit de tribul meu. 

O ultimă explicație vizează felul în care integrez și accept ceea ce nu îmi place la propria persoană. Cu toții avem părți din noi ce nu ne plac, dar pe care sănătos ar fi să le acceptăm ca fiind ale noastre. În lipsa acceptării, se produce un mecanism de apărare, numit „proiecție“, care ne face să vedem și să criticăm în ceilalți ceea ce urâm la propria persoană. Ar fi minunat să facem, fiecare, un mic exercițiu de analiză personală și să observăm ce urâm cel mai tare la cei din jur, ce ne înfurie cel mai repede în comportamentul altei persoane – probabil, acela este aspectul care ne displace cel mai tare în propria persoană. 

Care sunt cele mai comune subiecte de ură pe care le avem? Pe cine și ce urâm?

În esență, urâm ceea ce ne înspăimântă, ceea ce nu înțelegem, ceea ce este diferit de identitatea personală / identitatea grupului din care facem parte sau ceea ce nu acceptăm la propria persoană. De la broccoli la evrei, poate fi orice, iar viața noastră cotidiană ca și marea istorie, ne oferă în egală măsură exemple și dovezi. 

În ce măsură ura se „moștenește“? Dacă un copil are părinți alergici, riscul ca el să fie alergic la rândul lui crește cu până la 70%. Dacă părinții sunt rasiști, intoleranți, homofobi etc., copiii lor vor fi la fel sau există o șansă să se delimiteze la un moment dat de aceste atitudini? 

În completarea celor explicate anterior cu privire la biologia urii (aspect 100% înnăscut și comun speciei umane), există și o componentă de învățare (în care mediul familial are un rol crucial). Familia este primul context de socializare al copilului și primul facilitator al dezvoltării morale pentru puiul de om. Ca orice altceva în funcționarea noastră, și moralitatea, etica, sistemul de valori cu care ajungem să operăm se dezvoltă etapizat, în cadrul unui proces complex de învățare. Legat de moralitate, copilul deprinde primele noțiuni de „bine“ și „rău“ în funcție de ceea ce spun părinții că este bine sau rău și în funcție de cum vor reacționa la comportamentele și alegerile sale, care vor fi etichetate drept bune sau rele, în funcție de reacția de pedeapsă ori de apreciere a părinților. Din fericire, adolescența aduce cu ea nevoia dezvoltării propriei identității, pe bazele diferențierii/îndepărtării de valorile, tiparele și mecanismele familiei de origine. Astfel primim șansa delimitării. 

Aud multe formulări de genul: „Eu n-am nimic cu rromii, evreii sau homosexualii etc., dar nu pot să-i suport pe…“ Poți fi tolerant sau intolerant cu măsură?

Toleranța este direct proporțională cu distanța. Cu cât distanța dintre mine și stimulul „diferit“ sau „amenințător“ este mai mare, cu atât eu voi fi mai tolerant, pentru că distanța mare mă va ajuta să mă simt în siguranță. Cu cât distanța este mai mică, cu atât toleranța mea se va micșora, crescând în schimb teama, vigilența, aversiunea față de un „pericol“ ce devine imediat, apropiat, concret, probabil. Să ne uităm la COVID-19: câtă vreme a contaminat China, pentru noi, europenii, a fost doar o știre. Când a traversat oceanul, ne-a paralizat viețile. 

Este demn de menționat însă faptul că, în conformitate cu etapele dezvoltării morale, funcționarea ghidată de principii etice universale (precum dreptatea) reprezintă ultimul stadiu, la care nu ajungem cu mare ușurință. Să exemplific: cei mai mulți oameni se vor comporta corect pentru a evita pedeapsa (stadiu intermediar), nu pentru că așa este drept să o facă (stadiu final). 

Suntem noi mai intoleranți decât alte generații sau doar avem platforme mai bune de exprimare pentru ura noastră?

Mecanismul intoleranței este universal. Ceea ce diferă de la o generație la alta este factorul care declanșează în mod specific intoleranța. Și, da, avem platforme mai bune pentru ura noastră. Aceleași platforme bune pot fi utilizate însă și pentru asumarea vulnerabilității și manifestarea compasiunii față de sine și față de ceilalți – singura atitudine cu valoare de antidot față de ură.

Lecturi suplimentare: 

Pe platforma Pagina de Psihologie, găsiți aceste titluri care vă pot fi de folos în cultivarea compasiunii și a inteligenței noastre sociale și emoționale, trăsături care ne ajută să scriem mai multe povești de iubire, decât de ură: Inteligența socială, Inteligența emoțională, Mai bun decât părinții tăi.

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0