fbpx
skip to Main Content

Am fost crescuți cu atitudine de învingători. Ni s-a inoculat încă din copilărie că este necesar să fim câștigători, indiferent de ce facem. Încă de la primii pași, părinții și îngrijitorii ne încurajau să ne scuturăm și să ne ridicăm, chiar dacă ne-am julit palmele și genunchii, pentru că numai așa vom persevera. Apoi, pe băncile școlii ne-au indus ideea potrivit căreia notele mari oglindesc succesul și asigură un viitor strălucitor, așadar eșecul era privit drept cel mai mare necaz pe care îl putem avea în viață și, odată atins, acesta va sta lipit de noi mult și bine.

Mai târziu, în câmpul muncii, am fost nevoiți să-i cucerim pe cei ce ne erau superiori, să ieșim din rândul mediocrității și să ne facem remarcați. Și același tipar al succesului garantat era necesar a fi aplicat și în viața de zi cu zi. Tot mai buni, căutând continuu varianta noastră îmbunătățită, făcând tot timpul ceea ce „trebuie“, în așa fel încât să rămânem, tot timpul, în vârf. 

De altfel, pe piața de carte suntem bombardați de lecturi ale căror titluri, care mai de care mai alambicate, ne învață cum, în câțiva pași simpli, putem „câștiga un client“, „putem câștiga pe piața de valori“, „putem câștiga dragostea partenerului“ etc. 

Vânduți iluziei perfecțiunii

Mâncăm perfect echilibrat, suntem atenți la calorii, la ceea ce scrie pe etichetă, ne îmbrăcăm perfect, ne purtăm și arătăm perfect, în așa fel încât să ne putem numi, simplu, fără cusur. 

În spatele oricărei așa-zise perfecțiuni, însă, se ascund multe suferințe, neplăceri, nemulțumiri, frustrări și traume.

Perioada pandemiei Covid-19 poate scoate la suprafață anumite fațete înrădăcinate adânc în societatea de consum în care însuși angajatul nu este mai mult decât un nume într-o căsuță Excel. Observăm cum anumite locuri de muncă au fost înlocuite cu diverse mașinării, roboți și alte instrumente ale inteligenței artificiale și vedem cum resursei umane îi este redusă apreciabil valoarea ei brută.

Se prognozează că în următoarele două decenii programele și mașinăriile vor înlocui până la 50% din forța de muncă umană, multe dintre actualele meserii vor dispărea, iar ciclurile de ocupare a forței de muncă se vor scurta, ajutând creșterea economică a gigantului.

Practic, nu vom mai putea spune că suntem într-o competiție directă cu un alt coleg, ci cu inteligența artificială însăși, forțându-ne, astfel, să ne eficientizăm munca la maximum, ajungând chiar să ne transformăm noi înșine într-un astfel de instrument. 

℗PUBLICITATE



Avem de învățat să facem față pierderilor

Însă lecția pe care noi, ca generații, o vom avea de învățat și antrenat (dincolo de cele menționate anterior) este capacitatea noastră de a învăța să pierdem. Dacă mașinăriile se pot defecta, se pot uza (adică pot eșua), ei bine, ele nu pot pierde, pe când noi, oamenii, da. 

Dar ceea ce umanitatea are în plus (spre deosebire de artificial) este alegerea de a acționa moral (liberul arbitru), chiar și atunci când considerăm că nu merită efortul. Așadar, crearea unor ritualuri care să ne permită atenuarea pierderii (atunci când aceasta își face apariția) poate fi cheia spre creșterea rezilienței în fața unui eșec. 

Astfel, printre acestea putem enumera servicii de sănătate emoțională, consiliere pentru reconversie profesională, participarea în comunități precum „Burning Man“, „OuiShare“ ori „DO Lectures“ sau chiar „Fuckup Nights“ (seria globală de mărturisiri realizate de către fondatori de start-up-uri ori de oameni de afaceri care au eșuat în diverse ocazii) etc., pentru a fi în legătură cu alte puncte de acces ale vieții, în afară de „bula“ principală.

Este important de restabilit normalitatea în care pierderea este un lucru firesc, o condiție eminamente umană, al cărei rol este benefic în construcția noastră intrinsecă.

Exemplul cel mai elocvent, potrivit ideas.ted.com, este cel al celebrului tricou galben acordat cu ocazia Turului Franței motociclistului ce conduce cursa, pe când celui ce se află pe ultimul loc în competiție i se spune, simplu, „Lanterna Roșie“, amintind de felinarul roșu din spatele cabinei trenului.

Dacă am realiza că supraviețuim, totuși, în fiecare zi diverselor evenimente disruptive (chiar dacă uneori o facem inconștient – cum ar fi când pierdem autobuzul sau când adormim la loc, după ce s-a oprit ceasul deșteptător etc.), cu siguranță perspectiva noastră asupra realității de facto ar fi alta.

Revenirea la normalitate

Normalitatea înseamnă acceptarea pierderii personale sau a înfrângerii profesionale, apreciind că acestea nu sunt un capăt de drum, ci o bornă în această călătorie evoluționară numită viață. Reinstaurarea acesteia în spectrul actual înseamnă un pas important în demontarea perfecțiunii care, dintr-o perspectivă neunitară, ciuntește din valoarea și importanța pierderii. Pentru a obține un lucru (de orice fel) este necesar să credem, să acționăm întocmai, dar, în egală măsură, să ne asumăm și scenariul unui eșec. Anularea eșecului înseamnă, totodată, privarea bucuriei, adrenalinei, precum și a scopului suprem – învățarea.

Bianca Sîrbu

Bianca Sîrbu - jurnalist, lifestyle editor, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Back To Top
×Close search
Caută