„Atât timp cât crezi că vulnerabilitatea e o slăbiciune, îți va fi frică. Când mă tem de ceva, vin cât pot de aproape de acel lucru și îmi observ rezistența, fiindcă rezistența intensifică teama, fără niciun dubiu. Mergi cât mai aproape de teamă, observă-i limitele, doar stai cu ea, văzând-o ca ceea ce este. Nu te crampona de ea, nu o împinge deoparte, doar stai cu ea.“ — Ram Dass
„Eram în mijlocul pandemiei și asistam, cu neputință, la potopul ce se pornise din mine. Nici nu-mi aminteam să mai fi plâns în halul ăsta. Simțeam cum nu pot decât să mă las în voia valurilor ce curgeau cu generozitate și îmi zguduiau întreaga ființă. Simțeam cum puterea încordată din brațe, din mâini, din umeri, se adună în contracțiile ritmice care puseseră stăpânire pe mine și se scurge prin ochi; era un abandon ciudat în toate astea. Simțeam căldura formându-se și strângându-se cu putere în piept, făcându-și loc pentru a ieși prin ferestrele ochilor. Simțeam șuvoiul cald și ferm spălându-mi ochii și fața; îmi simțeam corpul abandonându-se în această relaxare neputincioasă. Era, poate, pentru prima dată în eternitatea conștientă a ființării mele când lăsam corpul să facă ce are de făcut, fără să mai pot controla, fără să mai vreau să controlez. Trăiam totul dintr-o dublă perspectivă. Îmi cădea bine această eliberare ce se pornise și își urma ritmul, în zvâcniri puternice și calde, care nu mai aveau nevoie de niciun efort din partea mea, și simțeam că era adunată acolo toată tensiunea, toată singurătatea, toată durerea din toate viețile mele și ale altora. Îmi plângeam toate durerile mele și ale altora, de acum și dintotdeauna. În același timp, auzeam în cap toată știința care-mi spunea că trebuie să fim calmi, echilibrați, optimiști pentru a câștiga în fața virusului. A tuturor «virusurilor», adică a tuturor problemelor. Acum, însă, toată știința aceasta nu mai avea putere; era, poate, pentru prima oară când cealaltă știință, a corpului, câștigase net și îmi oferea darul naturii. Și știam că e bine că pot să îl primesc. În mod ciudat, mă simțeam ca și cum o forță de dincolo de mine mă preluase și mă făcea să transcend, într-o lunecare fermă, într-un loc în care regăseam încet un altfel de echilibru, o altfel de încredere. Și dacă la început mi-era teamă, ca și când avea să urmeze ceva foarte, foarte rău, pe măsură ce lacrimile se eliberau, frica aceasta s-a transformat și, în final, am ajuns la o stare de liniște. Nu s-a întâmplat nimic. După ce s-au terminat lacrimile pe care le-aveam de plâns acum, s-a oprit și m-am liniștit. Iar la câteva ore de la experiența plânsului, simțeam că asta trebuia să fie ceea ce discutasem de atâtea ori în ședințele de terapie, legat de abandonarea controlului. Știi foarte bine cât de mult am încercat să fac asta, să nu mai controlez ceea ce nu puteam controla, să am încredere în mine, în corpul și în sufletul meu, cât de mult am căutat acea «voce interioară» pe care să o pot distinge de «zgomotele» minții. Nu știam că așa arată. Acum am simțit clar. A fost momentul în care eul meu construit a cedat controlul, abandonându-se acestei puteri interioare. Vocea atât de cunoscută – care-mi tot repeta că trebuie să fiu tare, care reușise să rețină în tot timpul ăsta lacrimile, crezând că ele și ceea ce se află în spatele lor erau slăbiciunea (dușmanul) – devenise tot mai slabă, pur și simplu, nu mai putea să lupte. Și atunci a venit surpriza. Am vorbit, de atâtea ori, pe parcursul terapiei, despre această putere interioară, inteligență interioară, cum îi spui tu și am și «gustat-o» de nenumărate ori. De fapt, mai mult ca și când aș fi zărit-o, asemeni marinarului căruia i se înfățișează, pe alocuri, pământul, din larg. Iar acum e ca și când am pășit cu ambele picioare pe el și am simțit cum mă susține.
De aici, mi-am văzut și eul meu construit – cu o altă privire. Am înțeles (am văzut, mai bine zis) efortul imens depus în încercarea de a mă proteja pe mine și pe ceilalți și am simțit că îi pot fi recunoscătoare. Nu m-am mai criticat. Am văzut efortul supraomenesc, chiar în lipsa combustibilului esențial. Încrederea aceasta fundamentală nu o poți învăța cu mintea, trebuie să o trăiești. Pe măsură ce am înaintat în procesul terapeutic, am reușit să primesc și să așez în interiorul meu câte o porție de încredere, iar acum a fost suficientă încât în mijlocul furtunii – cum ne-am obișnuit să-i spunem – să mă pot abandona în ea, în trecerea spre această «împuternicire» din interior.
Sigur că nu e capătul călătoriei, nici poveste. De fapt, e abia începutul. Un fel de nou început și îmi doresc atât de mult să nu uit experiența aceasta, deși mi-e clar că nu o voi putea păstra tot timpul atât de vie.“
Asta e ceea ce m-a împuternicit A. (una dintre clientele mele) să vă împărtășesc, la rândul meu, pe când tocmai mă pregăteam să scriu câteva rânduri despre emoții și stres. Nu pot decât să o iau ca pe un semn de „aliniere“: ne aliniem cu noi înșine, când încetăm să luptăm cu noi înșine, când demersul nostru de a deveni mai buni – în toate sensurile – nu se mai hrănește din biciuirea a ceea ce judecăm ca ne-bun în noi. Și ne aliniem cu Universul, când oferim această experiență celorlalți, ca o manifestare supremă a încrederii, cu atât mai valoroasă într-o perioadă de stres intens, în care momentele de mare încordare pot zgândări și răni mai vechi ori alte zone vulnerabile ale existenței noastre prezente, ducând la un cumul de tensiune ce ne poate lua prin surprindere ori ne poate chiar provoca teamă.
În ultimele decenii, citim din ce în ce mai mult despre importanța acceptării tuturor emoțiilor, ca o premisă necesară pentru sănătatea mintală individuală și relațională, pentru dezvoltarea noastră optimă. Citim și ascultăm tot mai mulți oameni de succes, modele pe care le admirăm în cele mai diverse domenii ale vieții, cum ne împărtășesc povestea lor, povestea din culise, din spatele succesului și care nu mai arată nici pe departe așa cum ne obișnuiserăm să ne-o imaginăm – o poveste perfectă a unui om perfect în fiecare moment din zi și din noapte, adică mereu în formă maximă, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu încrezător și eficient, de nebiruit și fără eșecuri. Dimpotrivă, este cel mai adesea povestea unui „om uman“, care ne invită în universul intim și onorant al modului în care, îmbrățișându-și întunericul, a ajuns la lumină. Povești noi în care citim sau auzim despre acceptare, despre puterea vulnerabilității, despre dureri din care învățăm lecții ș.a.m.d.
De fapt, vulnerabilitatea ne face puternici dacă o „sponsorizăm“ cu iubirea noastră, căci devine o vulnerabilitate mai mare (adesea, mult mai mare!) atunci când trăim negând-o. Asta pentru că, ne place sau nu ne place, lumina și întunericul fac parte din viața fiecăruia, inevitabil – atât ca întâmplări, circumstanțe externe, cât și ca experiențe interne, adică modul în care aceste întâmplări și circumstanțe externe se reflectă în interiorul nostru, respectiv în modul în care alegem, reușim să le dăm sens și să ne construim continuu pe noi înșine și existențele noastre. Pe de o parte, acceptând doar ceea ce ne place sau ceea ce mintea noastră ne spune că e „suficient de bun“, suntem condamnați, practic, la o permanentă luptă cu noi înșine, care – indiferent că suntem sau nu conștienți de asta – ne costă foarte multă vitalitate. Pe de altă parte, această vulnerabilitate conține în sine un rezervor de resurse, reprezentând capacitatea noastră de a ști cum ne simțim, de ce anume avem nevoie, unde se află ceea ce ne face bine și ceea ce ne face rău. Din punct de vedere fizic, capacitatea de a simți durere are o puternică funcție de semnalizare (chiar vitală), avertizându-ne, de exemplu, să nu punem mâna în foc, fiindcă ne putem arde, sau ne ajută să descoperim la timp o afecțiune ori pur și simplu ne face atenți la anumite nevoi, pe care altfel se întâmplă să nu le conștientizăm (cum ar fi o durere de cap ce ne „obligă“ să ne relaxăm, să ne odihnim). Exact la fel, din punct de vedere psihologic, emoțiile dureroase, dificile ne semnalizează că ceva ne lipsește, respectiv că ceva este în exces (dorul, de exemplu, spune că ne lipsește ceva sau cineva și, în același timp, că simțim prea multă singurătate). A nu ține cont de mesajul acestor emoții înseamnă, pur și simplu, să ne privăm și mai departe de ceea ce avem nevoie, să continuăm să ducem în cârcă poveri ce ne consumă. A nu ține cont de aceste emoții înseamnă în primul rând a nu ne auzi pe noi înșine.
Trecutul ne-a lăsat moștenire un cult al „emoțiilor pozitive“ – ca scop în sine și, de multe ori, aproape cu orice preț. Trecutul ne-a învățat în mare parte că suntem „buni“ dacă suntem, de fapt, altcineva decât suntem. Dacă suntem ceea ce se așteaptă de la noi să fim. Și cu cât mai apropiată este o relație, cu atât mai greu atârnă în universul ei emoțiile proprii și ale celuilalt. E greu să admitem că suntem dezamăgiți de propriii părinți, copii, parteneri sau că am dezamăgit pe cineva; că ne simțim singuri în relațiile apropiate; că suntem triști sau ne temem, suntem obosiți, ne simțim vinovați ori ne e rușine pentru ceva ce am făcut sau nu am făcut. Și ne e la fel de greu să vedem și să simțim aceste emoții la celălalt. Cei mai mulți dintre noi au aceste reflexe ale trecutului, prejudecăți despre „emoții pozitive“ și „emoții negative“, care, dacă stăm să ne gândim puțin, ne înfățișează un ideal spre care să tindem – acesta fiind echilibrul și postura perfectă a unei statui. Viul, însă, înseamnă mișcare, iar aceasta presupune o permanentă asumare a părăsirii unui echilibru actual, pentru unul nou, și tot așa, fie că ne gândim la cele mai simple forme de mișcare (cum ar fi banalul mers), fie la cele mai performante (mersul pe sârmă, să zicem). Acest lucru este la fel de adevărat pentru toate formele de „mișcare“, de dezvoltare, inclusiv în sens psihologic și spiritual.
Referindu-se la stres, Richard Lazarus și Susan Folkman afirmau în 1981 că el apare atunci când evenimentele sau circumstanțele depășesc abilitatea ori disponibilitatea persoanei de a le face față. Azi putem spune că acest lucru este perfect valabil și pentru „evenimentele și circumstanțele interioare“ (emoțiile). Pe de o parte, cu cât mai mare este disponibilitatea noastră de a accepta emoțiile dificile ce vin la pachet cu evenimentele și circumstanțele provocatoare, cu atât mai bine le vom putea gestiona (atât situația, cât și emoția). Și cu cât mai mică va fi această disponibilitate, cu atât vom adăuga stresului inevitabil o cantitate semnificativă de stres în plus, provenind din judecățile și prejudecățile asociate neacceptării („Ar trebui să fie altfel“, „Ar trebui să fiu mai puternic“, „Nu ar trebui să simt asta“, „E periculos să simt asta“, „Doar oamenii slabi simt așa ceva“, „Îmi face rău să simt asta“, „Nu îmi pot permite să mă simt așa chiar acum“ etc.), toate generând o teamă suplimentară, precum și din neputința rezultată din încercările de a controla ceva ce nu putem controla (dacă am putea controla, nu am fi stresați de acele circumstanțe), respectiv din lipsa suportului de care emoțiile acestea au nevoie. Și de care noi avem nevoie, în primul rând din partea propriei persoane (trebuie ca mai întâi noi înșine să „auzim“ limpede ce ne trebuie, pentru ca apoi să punem la punct planul de bătaie, adică să putem solicita ajutor/susținere și din exterior, dacă e nevoie). Pe de altă parte, abilitatea noastră de a gestiona stresul (inclusiv cel asociat emoțiilor dificile) este, ca orice abilitate, ceva ce se exersează și se dezvoltă în timp, presupunând, în primul rând, disponibilitate.
Nicio emoție nu există degeaba. Nicio emoție nu este greșită. E posibil să avem nevoie de ajutor pentru a învăța să le înțelegem și să înțelegem cum să practicăm „sponsorizarea“ lor cu iubire, cum să dezvoltăm arta practică de a ne iubi pe noi înșine (și, implicit, pe ceilalți). Întorcându-ne la fragmentul din jurnalul lui A., el este foarte prețios tocmai pentru că surprinde această transformare interioară, această creștere a încrederii în sine, dezvoltarea unei relații cu adevărat înmcurajatoare cu sinele, un fel de „reparenting“ bun al copilului interior.
℗PUBLICITATE
Așadar, cum ne putem dezvolta capacitatea de a fi buni cu emoțiile noastre?
1. Să ne facem o rutină (de dorit, zilnică) din a ne întoarce atenția înspre emoțiile noastre.
2. Să ne gândim la ele ca la un copil, ce poate fi vesel, trist sau temător, dar tot al nostru este; să ne amintim că nicio emoție, oricât de dificilă ar fi, nu e rea în sine, dar poate deveni, dacă ne gândim la ea ca la un dușman al nostru.
3. Să ne obișnuim să căutăm localizarea în corp: unde și cum se simte, acum, cel mai pronunțat bucuria, tristețea, teama, gelozia, dezamăgirea, entuziasmul etc. (senzațiile fizice sunt mai ușor de gestionat decât mentalul); în cazul unei emoții dificile, putem încerca să așezăm o palmă (sau ambele) pe locul din corp unde o simțim (ca un suport fizic, concret).
4. Să căutăm să numim emoția (frică, tristețe, invidie, ură, bucurie, iubire, speranță, disperare etc.); studiile arată că este un lucru de mare ajutor.
5. În cazul unei emoții dificile, să ne imaginăm cum ar arăta ea ca un obiect: ce dimensiuni ar avea (căutăm să trasăm conturul ei cu degetul sau doar în minte, pentru a ne asigura că mintea nu o face mai mare decât este în realitate), ce formă ar avea, ce culoare ar avea, din ce material ar fi făcut, dacă e oare statică sau dinamică; privind emoția ca pe un obiect, creăm automat o distanță față de ea și putem descoperi cum, concentrându-ne pe calitățile fizice ale „obiectului“, putem găsi în noi o disponibilitate mai mare de a-l accepta.
6. Să încercăm să ascultăm emoția: dacă ar fi să ne spună ceva în cuvinte, ce-ar spune? Despre ce este? Despre ce lipsă ori exces îmi vorbește? Oare, ce are nevoie pentru a se simți mai bine?
7. Să ne luăm în brațe pe noi înșine (studii recente recomandă această practică simplă ca fiind o modalitate la îndemână de autocompasiune/iubire de sine, ce – prin stimularea secreției de oxitocină – are un efect liniștitor asupra fiziologiei noastre; dacă avem un „critic interior“ foarte bine dezvoltat, putem întâmpina dificultăți la acest exercițiu, iar acest lucru poate reprezenta un semnal important referitor la necesitatea de a deveni mai independenți față de „vocea critică“, respectiv de a ne dezvolta compasiunea de sine; putem petrece astfel 1-2 minute (sau chiar mai mult) și ne putem formula o un gând bun („Să fiu iubit“, „Să mă simt iubit“, „Să mă fac bine“, „Să fiu sănătos“ etc.), orice simțim că e potrivit în acel moment.
8. Să nu uităm să ne raportăm tot cu acceptare și la neacceptarea din noi. Acolo unde întâlnim o rezistență ori o dificultate de a accepta ceea ce se întâmplă în interior sau chiar „vocea critică“, să ne reamintim că toate acestea sunt tot ale noastre, își au și ele povestea și rațiunea lor de a fi, respectiv că sunt inofensive atâta vreme cât nu le lăsăm să preia conducerea lumii noastre interioare. Să ne reamintim că acceptarea este o formă a iubirii și a încrederii, iar neîncrederea, neacceptarea și lipsa iubirii pot fi îmblânzite, vindecate doar prin iubire. Acceptarea nu înseamnă o sentință pe viață în ceea ce privește o anumită stare a lucrurilor, ci tocmai încrederea că ceea ce acum se înfățișează ca un obstacol, ca ceva dificil, e doar un moment, o etapă inevitabilă în călătoria noastră, ba chiar putem descoperi un rezervor de resurse cu ajutorul său.
Să avem curiozitate, putere și încredere, pe drumul spre iubirea de sine! Și, de asemeni, mult umor!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
