skip to Main Content
Atașamentul Este O Nevoie și Un Drept Uman, Nu Un Privilegiu

Atașamentul este o nevoie și un drept uman, nu un privilegiu

Și asta nu o spun doar eu, ci peste 40 de cercetători americani, ce au semnat recent un articol al revistei Psychology Today ca semn de protest față de modul neetic, chiar ilegal, în care Statele Unite ale Americii gestionează criza imigranților – prin separarea familiilor la granițele sale cu Mexicul. Vorbim de nume sonore în cercetarea psihologică și psihiatrică, precum Daniel Siegel, Alicia Lieberman, Charles Zeanah sau Jude Cassidy și mulți alții ce au decis să își asume această poziție, în încercarea de a trage un semnal de alarmă asupra faptului că separarea prelungită sau bruscă a copiilor de părinți poate avea implicații majore atât pentru sănătatea fizică a acestora, cât și pentru cea mentală. Ne referim aici la depresie, anxietate sau diverse alte tulburări de comportament ce pot apărea. Iar când separarea se petrece la vârste foarte fragede, poate avea impact inclusiv asupra proceselor de formare neuronală, fără de care nu putem învăța și, deci, nu ne putem dezvolta.

Teoria atașamentului este un concept psihologic introdus pentru prima dată de John Bowlby la începutul anilor ʼ60 și care reprezintă baza modului de relaționare interpersonală. Omul este o ființă relațională, iar copiii nu fac excepție de la acest lucru, întrucât ei se află într-o relație de dependență față de părinții lor. Atașamentul se creează încă din primii 2 ani de viață, când ne bazăm pe existența unui adult ce este atent la nevoile noastre fizice și emoționale, un adult care să ne hrănească, îmbrace, schimbe și mai ales iubească. Un adult care să fie aproape tot timpul langă noi, generând astfel siguranță și predictibilitate, confort și alinare, când ne este frică și suferim.

Atunci când singura persoană capabilă să răspundă celor mai imperative nevoi ale copilului este îndepărtată din proximitatea sa, copilul va resimți absența părintelui copleșitor de puternic sau, așa cum Bowlby o descria, ca și cum „ar fi mort“.

În timpul separării, copiii trec prin 3 faze: protest, disperare și ulterior detașare. Iar studiile arată că modul prin care putem reduce efectul negativ al separării la copii este fie prin suplinirea părintelui cu un alt membru familiar copilului (ce poate răspunde nevoilor sale), fie prin menținerea copilului într-un mediu cunoscutDar ce faci când mama, tata, unchii și mătușile alături de care ai trăit nu mai sunt în preajma ta, ca să aibă grijă de nevoile tale, și nici măcar mediul fizic din jurul tău nu mai este unul familiar?

Cu alte cuvinte, vorbim de izolarea de grup – sentimentul ce stă la baza anxietății sociale. Iar pentru noi, oamenii (ființe relaționale), acesta vine la pachet cu multă frică și cu șanse scăzute de supraviețuire, așa cum explică autorii articolului anterior citat: „Noi, oamenii, nu fugim într-o peșteră sau pivniță atunci când ne este teamă, mai ales când suntem copii; noi plângem după părinții noștri, îi căutăm și fugim spre ei când suntem în pericol. Nici nu mai contează dacă sunt părinți buni sau nu, căci șansele noastre de supraviețuire cresc considerabil prin simpla lor prezență – dacă luăm în calcul perioada lungă de imaturitate fizică ce vine laolaltă cu multă neputință și dependență de aceștia.“

Așadar, ce se întamplă în corpul și creierul nostru, atunci când atașamentul este pus în pericol? Pattern-urile de interacțiune ale copiilor cu părinții lor au fost evaluate, în cadrul studiilor de atașament, prin protocolul Situației Nefamiliare (Strange Situation), creat de Mary Ainsworth, în 1978. Aceasta observă și descrie pentru prima dată modurile de reacție ale copiilor atunci când sunt separați de părinți și lăsați fie singuri, fie cu o persoană nefamiliară, pentru durate variabile de timp (de la 1 până la 3 minute). În cadrul aceleiași proceduri, se observă și cum copilul reacționează la reîntâlnirea cu părintele. În mod surprinzător, uneori, părintele reușește să recreeze la întoarcerea sa un sentiment de siguranță, iar copilul va reacționa cu bucurie, îi va zâmbi părintelui și ridica brațele spre acesta; dar alteori, îmbrățișarea capătă aspectul unui strigăt de disperare, copilul rămânând agățat de părinte, parcă nevrând a-i mai da drumul vreodată. În cazurile în care vorbim de un copil sau de un părinte anxios – stresat, poate – acest efect de nesiguranță va apărea chiar și după doar 30 de secunde de separare; iar dacă absența părintelui se prelungește, copilul va experimenta o intensă reacție de stres, caracterizată prin activarea sistemului nervos simpatic și revărsare de hormoni de stres în circulație. O inimă ce bate mai repede va trimite în circulație și mai mult cortizol (hormon al stresului), despre care știm din variate studii că cu cât va inunda mai mult circulația cerebrală, cu atât va duce mai mult la schimbarea însăși a arhitecturii creierului – cu efect direct asupra achizițiilor cognitive (și nu numai).

Când vorbim de copii ce au fost expuși anterior unor situații de stres perinatal sau care au experimentat frecvent nesiguranță legată de părinți, putem spune că aceștia vor reacționa la separare (mult mai probabil) prin detașare, atingând chiar și o intensitate paradoxală sub forma unui comportament dezorganizat sau dezorientat (copilul este aresponsiv, priviște în gol sau evită contactul vizual, la reunirea cu părintele).

Tot studiile științifice arată că stilul de atașament dobândit în copilărie influențează viața noastră relațională ca adulți. Iar un atașament sigur se traduce frecvent în viața adultă prin: relații semnificative (bazate pe încredere și de durată), precum și o stimă de sine crescută (ce ne va permite să ne simțim confortabil cu sentimentele noastre și să putem căuta ajutor atunci când avem nevoie).

În încheiere, aș conchide că este extrem de important să recunoaștem impactul pe termen lung al atașamentului în viața noastră și să fim vigilenți – noi, ca societate – pentru a nu permite ca această nevoie și acest drept să ne fie luate drept un „moft“ ce stă în calea dezvoltării societății. Așa cum Bowlby definea atașamentul, este „o legătură psihologică durabilă între ființele umane“și mai degrabă asta creează fundamentul pentru dezvoltarea societății contemporane.

Cornelia Paraipan

Cornelia Paraipan - medic rezident în psihiatria copilului și adolescentului; psihoterapeut de familie - în formare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, voluntar în cadrul organizației Salvați Copiii la Centrul de Educaţie Emoţională și Comportamentală pentru Copii, cu experiență anterioara în terapia comportamentală pentru copii cu tulburare de spectru autist.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută