Atașamentul la adulți – ce este și de unde vine acesta – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Articolul care a înfățișat IAA (interviul atașamentului la adulți) lumii – „Siguranța în pruncie, în copilărie și la maturitate: o mutare la nivelul reprezentării“ – a fost publicat de Mary Main, Nancy Kaplan și Jude Cassidy în 1985. Doi ani mai târziu, a fost publicat articolul „Romantic Love Conceptualized as an Attachment Process“ („Conceptualizarea iubirii romantice ca proces al atașamentului“), de către Cindy Hazan și Phillip Shaver.

Dacă Ainsworth, Main și cei mai mulți dintre ceilalți cercetătorii axați pe atașament, de până atunci, erau psihologi ai dezvoltării, Shaver și Hazan sunt psihologi sociali, așa că atenția lor este îndreptată mai mult asupra felului în care atașamentul afectează viața socială, decât asupra felului în care se dezvoltă acesta. 

Importantul articol pe care îl scriu Shaver și Hazan în 1987 marchează debutul subcategoriei atașamentului ce are la bază „stilurile de atașament“, care, spre deosebire de IAA, pot fi stabilite printr-un chestionar de tipul unui test individual. Stilurile de atașament la adult constituie în sine un domeniu vast, așa că îi voi lăsa pe cititori să-l descopere mai bine singuri. 

În mare însă, ideea este că lucrările dedicate stilurilor de atașament extind și fac mai accesibile clasicele modele de atașament ale lui Ainsworth și Bowlby. Spre exemplu, Fraley scrie că, în vreme ce bebelușii și copiii mici se sprijină doar pe părinți și pe îngrijitori, ca bază de siguranță, ceea ce constituie, desigur, conceptul central al lui Ainsworth, „până la atingerea maturității, mulți oameni ajung să-și organizeze comportamentul de atașament în jurul tovarășilor (ca prieteni sau parteneri), mai degrabă decât al părinților“; și că „cercetările au arătat că persoanele sunt predispuse să se folosească de partenerul romantic ca figură de atașament atunci când relația este de durată“. Cu alte cuvinte, ceea ce Bowlby a numit modelul nostru funcțional intern devine un „stil“ de atașament ce se arată pe măsură ce creștem și devenim mai intimi cu persoanele din viețile noastre, printre care se numără: prietenii, colegii, iubiții și partenerii de viață. 

Stilurile de atașament din copilărie nu determină întru totul atașamentul de la vârsta adultă

La fel ca în cazul atașamentului însuși, Fraley spune că este important să se ia în considerare că „una dintre implicațiile acestor descoperiri longitudinale [recente] este că, deși stilurile de atașament își au originile, în parte, în experiențe timpurii, acestea din urmă nu determină întru totul dacă oamenii au atașament securizant sau nu, ca adulți“. 

℗PUBLICITATE



Problema determinării este foarte interesantă pentru mine. Mă interesează în special ce creează stabilitate în timp? De ce aproximativ 75% dintre noi le lasă moștenire copiilor propria mentalitate despre atașament? Fraley îl citează pe Alan Sroufe în articolul lui, aducându-ne aminte că „experiențele timpurii ar trebui interpretate nu ca factori determinanți ai dezvoltării, ci mai degrabă ca factori ce pregătesc terenul pentru funcționarea psihologică optimă“. Fraley scrie că această idee – deși clară de la început, la fel ca studiul longitudinal de patruzeci de ani al lui Sroufe și al echipei sale, despre Missy și prietenii ei din tabără – constituie „o schimbare majoră, în raport cu portretizarea stereotipică [pe care eu aș numi-o neinformată] asupra cercetării atașamentului, care susține că experiențele timpurii determină întru totul funcționarea interpersonală la adulți“. Când vine vorba de oameni, nu există nimic care să „determine întru totul“ ceva. Nici măcar parentingul sensibil, care este considerat aproape în unanimitate o cale bună de a încuraja modele și stiluri de atașament securizant, nu poate determina siguranța întru totul. 

Ce este „lacuna în transmitere“?

Lipsa unei predictibilități sigure în ceea ce privește transmiterea stărilor mentale sau a stilurilor de atașament de la o generație la alta este de un așa mare interes printre cercetători, încât are și un nume: „lacuna în transmitere“. Într-un articol din 2016, intitulat „Narrowing the Transmission Gap“ („Reducerea lacunei în transmitere“), autorii scriu: „Un test care stabilea sensibilitatea îngrijitorului drept mecanismul de la baza acestei transmiteri între generații a arătat o interesantă «lacună în transmitere».“ Dacă așa-numita lacună în transmitere se referă la inabilitatea domeniului de a denota cu acuratețe de 100% felul în care modelele de atașament persistă și se schimbă de la o generație la alta, creând, astfel, o „lacună“ în cunoașterea acestui proces, oamenii de știință sunt destul de siguri în privința factorilor care nu sunt semnificativi. 

La începutul acestui articol, el însuși o metaanaliză masivă a studiilor despre atașament, autorii afirmă că există „puține dovezi [care] susțin transmiterea genetică“ a atașamentului generațional, deci că atașamentul ar fi ceva înscris în gene. Deși cercetările efectuate asupra gemenilor au eliminat de pe listă adaptările pur moleculare care ar da modele ori stiluri de atașament, voi explora mai târziu câmpul palpitant al epigeneticii, care arată cum factorii de mediu/ecologici pot și cu siguranță se intersectează, influențându-ne dezvoltarea psihologică, inclusiv atașamentul. 


Extras din cartea Știința atașamentului, volum publicat la Pagina de Psihologie și disponibil în shop-ul nostru. 

Bethany Saltman

Bethany Saltman este scriitoare, editor și cercetătoare, cu studii apărute în publicațiile: New Yorker, New York Magazine, Atlantic Monthly, Parents și multe altele.
Autoarea este, de asemenea, coach pentru autorii de bestselleruri, ajutându-i să conceapă și să publice cărți care să se înscrie în această arie. Practică zen de multă vreme și locuiește într-un orășel din Munții Catskills, cu soțul, fiica și cei doi câini ai lor.

Caută