Skip to content

Din clipa în care ne naștem, cea mai multă energie o punem în relațiile pe care le formăm cu părinții noștri. Supraviețuirea noastră depinde de acest lucru! Nu este de mirare că natura ne-a înzestrat cu mecanisme atent selectate și dezvoltate care să ne permită să facem acest lucru.

Încă de la naștere, atât în organismul mamei, cât și în cel al bebelușului se secretă oxitocină, hormon care are un rol foarte important în formarea unei relații de atașament. Pe lângă asta, de fiecare dată când un bebeluș este alăptat, ținut în brațe, mirosit – în organismul adulților se secretă oxitocină. Din primele săptămâni de viață, vedem pe chipul celor mici un zâmbet, care la început este reflex – semn că organismul este foarte preocupat cu a exersa acest gest non-verbal. Cam după primele șase săptămâni, zâmbetul începe să devină social. Cei mici ajung să ne cucerească pe toți cu zâmbetul lor, lucru care le asigură protecția și grija din partea noastră.

Joaca cu adulții și testarea reacțiilor adulților prin plâns sunt alte exemple de activități pe care cei mici le fac din primele luni de viață, activități care devin tot mai complexe și nuanțate odată cu înaintarea lor în vârstă și cu dezvoltarea lor neurobiologică, motrică, cognitivă, socio-emoțională și lingvistică.

Cu toate că vedem mult efort investit în relație, în practica mea și în cercul meu social, am întâlnit mulți părinți foarte confuzi în legătură cu modul în care ar trebui să răspundă nevoilor emoționale și relaționale ale bebelușilor. Marea lor majoritate se confruntă, pe de-o parte, cu teama de a nu-i răsfăța și, pe de altă parte, cu provocarea de a-i ajuta să-și dezvolte independența și autonomia. Este foarte important de precizat faptul că fiecare copil este unic și, în opinia mea, părinții lui, adică adulții care au petrecut cel mai mult timp cu bebelușul, sunt în măsură să identifice nevoile și particularitățile temperamentale ale celui mic.

Dependență versus independență – cum și ce să alegem?

Literatura de specialitate ne arată faptul că fiecare etapă de vârstă vine cu o nevoie centrală de dezvoltare. Știm că de la naștere până în jurul vârstei de un an și jumătate-doi, obiectivul major de dezvoltare este atașamentul. De la un an și jumătate la trei ani avem ca obiectiv major explorarea și dezvoltarea autonomiei. La trei ani, obiectivul major este identitatea și autonomia primară. Între patru și șase/șapte ani, copiii își dezvoltă abilitățile socio-emoționale. Între șapte și doisprezece ani, competența, stima de sine și dezvoltarea cognitivă sunt în prim-plan, iar după vârsta de doisprezece ani, adolescenții se concentrează mult pe dezvoltarea identității și a autonomiei.

Cum dezvoltăm un atașament sănătos?

Vedem că primul an și jumătate de viață este caracterizat de dependență și de dezvoltarea atașamentului, iar apoi, până la trei ani, cei mici sunt preocupați de explorarea lumii și dezvoltarea autonomiei.

Pentru a ajuta copilul să dezvolte un atașament sigur, este important ca părinții să arate disponibilitate și căldură față de cei mici. A lăsa bebelușul să plângă până tace sau a nu-l ține în brațe, atunci când are nevoie, sunt practici despre care s-a dovedit că sunt nesănătoase, ba chiar sunt foarte dăunătoare pentru dezvoltarea emoțională, relațională, cognitivă și, nu în ultimul rând, neurobiologică a celui mic. Dacă atunci când îți este greu și simți nevoia, ca bebeluș, să fii luat în brațe, iar adulții din jurul tău nu fac acest lucru, ceea ce înveți despre tine și despre lumea în care trăiești este că ești singur și nu te poți baza pe nimeni, nevoile tale nu contează, că lumea în care trăiești este nesigură și înfricoșătoare. Ce fel de adulți vor deveni acești copii? Da, poate unii dintre ei vor fi autonomi și independenți, însă aceste trăsături vor avea la bază o anxietate foarte mare și o nevoie de control. Alții, tocmai din teama că lumea este un loc nesigur și oamenii din viața lor vor pleca sau nu vor fi disponibili, vor dezvolta relații de dependență, în care vor face orice pentru a nu pierde persoanele dragi.

Atașamentul – baza autonomiei

În primii ani de viață, copii își reglează emoțiile cu ajutorul adulților, prin ceea ce numim co-reglare emoțională. Este firesc să nu se descurce singuri, pentru că creierul lor nu este suficient de mult dezvoltat, maturizarea structurilor care joacă un rol important în reglarea emoțională, cum ar fi cortexul prefrontal, realizându-se abia în jurul vârstei de 24 de ani. Un copil lăsat singur când plânge nu tace pentru că și-a reglat singur emoția, ci pentru că a învățat că, indiferent cât de tare ar plânge, nimeni nu va fi acolo pentru el.

Chiar și noi, adulții, ne descurcăm mai bine să ne reglăm emoțiile negative, prin co-reglare, apelând la parteneri, prieteni sau familie. Atunci când vorbim despre ce ne doare sau când vrem să fim ținuți în brațe, ne reglăm emoțional cu ajutorul altei persoane. Dacă și nouă ne face bine acest tip de reglare emoțională, cum le putem cere celor mici să se descurce singuri cu emoțiile lor?!

℗PUBLICITATE



Ceea ce învață bebelușul care plânge, atunci când este luat în brațe de către părintele său, este că mama și tata sunt acolo, pentru el, în orice moment, mai ales în momentele dificile. Ce se întâmplă în această primă relație de atașament reprezintă fundamentul dezvoltării noastre relaționale.

Efectele longitudinale ale atașamentului sănătos

Există multe studii științifice care se uită la efectele atașamentului asupra dezvoltării, însă probabil cel mai amplu studiu este studiul longitudinal care investighează relația părinte – copil, studiu realizat de Universitatea Minnesota din Statele Unite. Început în 1975, acest studiu urmărește copiii de la naștere până la vârsta adultă, adică mai mult de 30 de ani, iar printre variabilele studiate de autori se numără și atașamentul.

Rezultatele studiului ne arată faptul că acei copii care au avut un atașament sigur, putând să se bazeze pe persoana principală de atașament, atunci când au ajuns în etapa de explorare, au ajuns să fie mai independenți odată cu trecerea timpului. Copiii cu atașament anxios sau care au fost forțați să devină independenți prea devreme au ajunsă să fie mai dependenți și să aibă o încredere în sine mai scăzută.

De asemenea, copiii cu un atașament sigur, ajunși la vârsta școlară, au fost caracterizați de profesori ca fiind mai încrezători în propriile abilități, cu un nivel al stimei de sine mai ridicat și cu o bună capacitate de a-și ajusta în mod flexibil exprimarea emoțiilor și a impulsurilor, pentru a se potrivi cerințelor situației în care se află, având o capacitate mai mare de a face față stresului și cu o curiozitate și o dorință de explorare crescute.

Autorii au mai identificat și o legătură strânsă între atașamentul sigur și abilitățile sociale, din copilărie până la vârsta adultă. Copiii cu un atașament sigur erau mai bine integrați social, aveau un nivel ridicat de empatie și relații de prietenie mai profunde.

Referințe:

Sroufe, L. A. (2005). Attachment and development: A prospective, longitudinal study from birth to adulthood. Attachment & human development, 7(4), 349-367.


Citește și:

Alexandra Iacob este psiholog clinician (practicant autonom) și lucrează în propriul cabinet de psihologie cu copii, adolescenți, tineri și familiile acestora. A absolvit masteratul în Psihologia Dezvoltării și Psihologie Clinică la Universitatea Heidelberg din Germania în 2014. Alexandra este pasionată de oameni și dezvoltarea lor, de neuroștiințe și de viață. Își iubește meseria și caută mereu experiențe care să o ajute să se dezvolte personal și profesional.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0