skip to Main Content
Atingerea Care Hrănește – Perspectiva Masculină A Parentingului

Atingerea care hrănește – perspectiva masculină a parentingului

Am trăit așteptarea venirii pe lume a lui Simon cu un amestec de anxietate, frică și imagini exagerat de optimiste, legate de viața noastră în trei. Vor merge lucrurile bine până la final? Cum va fi nașterea? Va fi mama copilului meu în siguranță? Va fi Simon un copil sănătos? Acestea erau o parte dintre întrebările în spatele cărora se ascundeau frica și anxietatea. Însă, într-o altă parte a ființei mele, gândurile și emoțiile se îndreptau către experiența de tată, pe care o vedeam puternic colorată în roz. Cea mai dragă îmi era imaginea lui Simon așezat pe pieptul meu, eu simțindu-i respirația și atingerea caldă. Acum îmi dau seama că majoritatea așteptărilor mele au fost mult prea optimiste, iar unele, de-a dreptul naive. Însă emoțiile trezite și satisfacția trăită în contactul fizic cu Simon au depășit aceste așteptări.

Simon avea zece zile atunci când am ieșit prima dată pe stradă cu el prins la pieptul meu în trei straturi de țesătură, denumită wrap. Era luna martie. Soarele își făcea de cap, însă aerul era în continuare răcoros. Simon era atât de mic, încât reușeam să-mi închid fermoarul la geacă fără mari probleme. Încă mai avea urmele icterului ce apăruse la scurt timp după naștere. El dormea, iar eu mă simțeam cel mai norocos tată de pe planetă. Bucuria pe care o simțeam era atât de mare, încât îmi era greu să o țin doar pentru mine. Am continuat să îl port în mai multe tipuri de marsupiu, pe parcursul următoarelor luni de viață. Astfel, Simon a ajuns să-și facă somnul de dimineață și, uneori, chiar și somnul de după-amiază la pieptul meu, plimbându-ne amândoi prin parc. Cred că au fost unele dintre cele mai pline de liniște, mulțumire și afecțiune momente ale vieții mele de până atunci. Iar când nu eram în parc, Simon adormea în brațele mele în timp ce ne cânta Joe Dassin.

Era o dimineață răcoroasă și umedă de toamnă, atunci când m-am întâlnit în timpul obișnuitei plimbări de dimineață în parc cu un bărbat mai în vârstă. A venit la mine cu o privire dezaprobatoare și a încercat să-mi explice că, purtându-l în marsupiu, îi pun lui Simon sănătatea în pericol și că, pe viitor, va vrea să stea doar în brațele noastre. Nu l-am mai întâlnit pe acel domn și nici alte persoane care să-mi transmită astfel de mesaje. Majoritatea persoanelor cu care m-am întâlnit în acele luni au privit cu simpatie sau amuzament tăticul cu bebelușul lipit de pieptul lui, care se plimba în fiecare dimineață pe aleile aceluiași parc, căutând locuri liniștite unde cel mic să poată dormi nestingherit. M-am simțit chiar puțin stânjenit, când o mămică a ținut să mă felicite. Până în acel moment, nu-mi trecuse prin cap că cineva s-ar putea gândi să mă felicite pentru că îmi țin propriul copil în brațe. Însă reacția bărbatului întâlnit în acea dimineață de toamnă este ilustrativă pentru un mod de a vedea contactul fizic dintre părinte și copil, care nu îi privește doar pe tați și care se poate rezuma în următoare frază: „Dacă îl ții în brațe, îl strici“.

În 1958, cercetătorul american Harry Harlow a publicat rezultatele unui studiu care, alături de teoria atașamentului a lui John Bowlby, a revoluționat modul în care psihologii au privit nevoile fundamentale ale copilului. Cu ocazia unor studii anterioare, în care niște pui de maimuță rhesus au fost crescuți separat de mamele lor, Harlow a observat că aceștia deveneau extrem de atașați de pătura de bumbac folosită pentru a acoperi fundul cuștii. Atunci când pătura le era luată pentru a fi curățată, puii deveneau furioși și agitați. Această observație l-a făcut pe Harlow să se gândească la faptul că trebuie să existe, pe lângă nevoi biologice precum foamea și setea, o nevoie puternică de contact fizic cu ceva ce e moale și reconfortant.

Cercetătorul s-a gândit atunci la un experiment care să-i probeze presupunerea. În studiul care a urmat, a folosit două manechine, care au servit ca mame surogat. Primul manechin a fost realizat din lemn și acoperit cu cauciuc și un fel de prosop gros și moale, iar al doilea, dintr-o plasă de sârmă. Ambele manechine aveau aceeași formă, în interior o rezistență care emana căldură, iar în dreptul pieptului o structură care furniza lapte. Singura diferență era reprezentată de ceea ce Harlow a denumit „contactul confortabil“, acesta fiind oferit de prosopul moale. Puii de maimuță au fost împărțiți în două grupuri și, chiar dacă toate maimuțele aveau acces la ambele manechine, primului grup laptele i-a fost oferit de către manechinul acoperit cu materialul moale, în timp ce celui de-al doilea grup laptele i-a fost oferit de manechinul acoperit cu sârmă. Atunci când s-a măsurat timpul petrecut de puii de maimuță cu cele două manechine, s-a observat că, indiferent cine le furniza laptele, toate maimuțele își petreceau majoritatea timpului cu manechinul acoperit de materialul moale. Ba mai mult, cele hrănite de manechinul din sârmă nu reușeau să digere la fel de bine laptele și aveau frecvente episoade diareice. În acest punct, a fost clar că puii căutau un contact cu ceva moale și confortabil, indiferent dacă acest contact le oferea sau nu laptele de care aveau nevoie.

Harlow nu s-a oprit însă aici. Criticii ar fi putut spune: „Nu e nimic deosebit în faptul că puii caută contactul cu prosopul gros și moale. Cine și-ar dori să stea pe o plasă de sârmă?“ Astfel, ținând cont de faptul că, atunci când se simt în pericol, copiii caută protecția și confortul în brațele mamei sau ale persoanei care îi îngrijește, Harlow a vrut să vadă cum vor reacționa maimuțele într-o situație amenințătoare. Un obiect de mărimea puilor de maimuță, menit să producă zgomote puternice, a fost introdus în cuștile acestora. Puii de maimuță au fost terifiați și, indiferent de manechinul care le oferise anterior mâncare, se agățau acum de manechinul acoperit cu prosopul moale. Această reacție a puilor era o dovadă a faptului că atingerea plăcută a manechinului acoperit cu prosop le oferea mai mult decât confort fizic. Aceasta le oferea un sentiment de siguranță și îi ajuta să-și calmeze frica.

Într-o altă etapă a experimentului, cercetătorul a vrut să vadă cum reacționează puii de maimuță la contactul cu un mediu nou și necunoscut. Se știa că, în mod obișnuit, atunci când copiii se simt în siguranță și au un părinte în apropiere sunt mult mai curioși și caută să exploreze ceea ce este nou. Harlow a vrut să vadă cum vor reacționa puii de maimuță în aceleași condiții și i-a introdus într-o cușcă diferită, în care se aflau mai multe obiecte străine. Atunci când în aceeași cușcă se afla și „mama“ acoperită cu prosopul moale, puii fugeau către ea, se agățau și își frecau corpul de ea. După un timp, începeau să o folosească drept sursă de securitate și ca bază de la care porneau pentru a explora ceea ce era nou pentru ei. În schimb, atunci când puii se aflau în aceeași cușcă cu mama din sârmă, înghețau de frică, plângeau, se ghemuiau și își sugeau degetul. Se comportau ca și cum mama nu ar fi fost prezentă.

Considerând că primele semne ale iubirii apar în viața unei ființe în contactul acesteia cu propria mamă, Harlow și-a intitulat articolul publicat „Natura iubirii“. În anii ’50, atunci când a apărut studiul în Statele Unite, cei mai mulți psihologi considerau că principalele nevoi ale nou-născutului sunt legate de sete, foame și durere, iar iubirea și afecțiunea se învață ulterior. Experimentul cu maimuțele rhesus a arătat însă că, pentru acestea, contactul fizic confortabil este vital pentru apariția unui atașament solid între puiul de maimuță și mama acestuia, pentru apariția a ceea ce am putea numi „iubire“. Experimentul a arătat însă și că acest contact fizic este vital pentru starea de sănătate fizică a puilor, precum și pentru sentimentul lor de siguranță. Mai mult decât atât, el este mai important în legătura dintre puiul de maimuță și mamă, decât este furnizarea de lapte.

Analizând cele observate în experiment, Harlow a considerat că, din punct de vedere afectiv, principala funcție a alăptatului este tocmai aceea că oferă un contact fizic frecvent și intim între copil și mamă. Era foarte clar că cheia unei relații părinte-copil reușite nu stătea doar în capacitatea de a-l alăpta. În cuvintele lui Harlow: „Un om nu poate trăi doar cu lapte“. Faptul că puii primeau hrană în mod constant sau că li se oferea căldură și erau protejați de boli nu reușea să compenseze lipsa contactului fizic. Însă experimentul realizat de Harlow mai avea o implicație. Citându-l din nou pe Harlow, experimentul arăta că „bărbatul american este înzestrat fizic cu tot echipamentul necesar pentru a concura de la egal la egal cu femeia americană, într-o activitate esențială: creșterea copiilor“.

Au trecut 60 de ani de la publicarea de către Harlow a rezultatelor celebrului său experiment. Pentru unii autori, acesta rămâne unul dintre studiile care au schimbat în mod fundamental știința psihologiei. Din 1958 încoace, o mulțime de alte studii au confirmat că atingerea calmează, stimulează și reglează stările pe care le trăiește un copil. Alți cercetători au subliniat importanța pe care contactul fizic o are în dezvoltarea cognitivă, fizică și socială a acestuia. Astfel, un studiu publicat în 2017 în revista Current Biology, la care au participat 125 de nou-născuți (atât născuți prematur, cât și la termen), a arătat că atingerea blândă a acestora, alăptatul sau contactul piele pe piele realizate în secțiile de Neonatologie – Terapie Intensivă se asociază cu răspunsuri cerebrale mai puternice, în cazul bebelușilor. La această vârstă, atingerea se traduce în stimulare mentală. Practic, ea modifică modul în care funcționează și se dezvoltă creierul și poate forma structura pe care se dezvoltă ulterior capacitățile cognitive, perceptuale și sociale ale copilului.

Însă nu doar copiii sunt cei care beneficiază de efectele pozitive ale contactului fizic. Un alt studiu, publicat în 2017 în Acta Paediatrica, a arătat că tații care și-au ținut pentru prima dată pe piept propriul copil născut prematur au înregistrat în prima oră de contact o scădere a nivelului de cortizol și a presiunii sangvine. Cu alte cuvinte, nivelul de stres trăit de tați într-o situație extrem de solicitantă – în care întrebările cu care eu m-am întâlnit, în așteptarea lui Simon, pot deveni copleșitoare – scade semnificativ atunci când aceștia au posibilitatea de a-și atinge și de a-și simți bebelușul. Putem spune că atingerea fizică sănătoasă îi hrănește pe toți cei care își dau voie să o trăiască.

Astăzi, puțini sunt psihologii care ar recomanda evitarea contactului fizic cu copilul. Supraviețuiesc însă anumite credințe care descurajează atingerea, fie deoarece copilul „se va obișnui în brațe“, fie pentru că „va ajunge un răsfățat“ sau fiindcă „nu a fost cuminte“. Acestea reușesc să priveze atât copilul, cât și părintele de un element fundamental, de bază, în dezvoltarea sănătoasă a celui dintâi, precum și a relației dintre cei doi. O parte a acestor credințe descurajează contactul copilului cu propriul tată. Atunci când, în maternitate fiind, am cerut să fiu lăsat să-l spăl pe Simon, am fost primit cu un amestec de surpriză, neîncredere și reticență. Ajunși acasă împreună cu nou-născutul și mama acestuia, mulți bărbați se văd excluși din ritualurile de îngrijire ale copilului, de grupul de femei care par a fi mai competente și mai pricepute și care tratează cu severitate stângăciile inevitabile ale taților. Într-adevăr, bunicile pot avea mai mult experiență în îngrijirea unui bebeluș, iar relația acestuia cu mama poate fi un ghid și un reper sănătos pentru tați. Nu cred însă că acestea sunt motive pentru a pune granițe relației pe care tatăl o poate dezvolta cu propriul copil și care, pentru un nou-născut sau un sugar, se construiește prin primul rând prin atingeri.

Uitându-mă în urmă la propria experiență, pot spune că apropierea fizică dintre mine și Simon, energia și timpul investit pentru a ne simți unul pe celălalt au hrănit în primul rând această legătură dintre noi. Relația noastră a crescut cu fiecare experiență trăită împreună, cu fiecare plimbare în parc sau baie de seară, cu fiecare masaj sau îmbrățișare, cu fiecare pupătură zgomotoasă și fiecare joc, și a implicat o tot mai mare apropiere emoțională, tot mai multă grijă și afecțiune. Iar această relație nu e doar structura pe care am vrut ca Simon să crească și să se dezvolte, ci și sursa bucuriei mele de a fi tată.

Gabriel Panțiru

Student al Facultății de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, am pornit alături de terapeutul meu pe drumul către reîntregirea mea și către ceea ce Jung numește realizarea Sinelui. Sunt atras și ajutat de psihologia analitică a lui C.G. Jung, de teoria relațională IMAGO și de psihologia și meditația budistă.

Această postare are un comentariu
  1. Frumos sa auzi o astfel de experienta de parenting. Cu siguranta le va folosi si altor tatici care simt la fel -pentru validare. Mentalitatea masculina despre cresterea copiilor evolueaza 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută