skip to Main Content

Probabil că mulți dintre noi am auzit mitul conform căruia fiecare fată caută o variantă a tatălui ei într-un viitor partener, iar băieții își caută mama. Lăsând la o parte orice explicație cu tentă freudiană, ca orice alt mit și acesta conține un sâmbure de adevăr.

Totuși, sămânța noastră are mai mult de a face cu dezvoltarea neurobiologică a creierului și nevoia de supraviețuire, decât cu orice altceva. Iar mai apoi continuă în a prinde contur odată ce luăm în considerare importanța mediului familial al persoanei.

Încă din copilărie suntem nevoiți să ne dezvoltăm și să ne șlefuim un sistem de evaluare și interpretare cu privire la mediul înconjurător, astfel încât să ne protejăm de posibilele pericole. În primele luni și ani de viață, în mod ideal, acest rol de protector este însușit de către părinți. Însă știm cu toții că nu întotdeauna rolul este îndeplinit întocmai cum am avea nevoie; nici chiar de cei mai atenți, educați și citiți dintre părinți. Prin urmare, natura și-a găsit propria modalitate de autoconservare.

Anatomia creierului uman a fost și este în continuare studiată cu scopul de a ne ajuta să înțelegem felul în care reacționăm în viața de zi cu zi. Și deși s-au făcut multe descoperiri de-a lungul timpului, multe conexiuni rămân încă nedescoperite. Totuși, informațiile legate de structurile creierului și funcționalitatea generală ale acestora ne sunt clare.

Emoțiile și deciziile – cum își au ele locul în viața noastră?

Dintre toate aceste structuri, cele mai discutate și dezbătute sunt sistemul limbic și cortexul. Sistemul limbic este considerat a fi nucleul emoțional al creierului și pentru scopul acestui articol ne vom limita la importanța acestuia în producerea emoțiilor. Iar regiunea cortexului asupra căreia ne vom concentra este denumită cortex prefrontal și este responsabilă de controlul impulsului, efectuarea procesului decizional, stabilirea de obiective și alte astfel de abilități esențiale vieții de adult.

Dr. Loretta Graziano Breuning, fondatorul institutului „Inner Mammal“ ce își propune să explice felul în care putem să ne educăm creierul să producă mai mulți hormoni ai „fericirii“ și mai puțini hormoni ai „nefericirii“, ne oferă o explicație foarte simplificată a felului în care cele două structuri interacționează. Conform spuselor sale, cortexul stochează experiențele vieții prin crearea și interconectarea legăturilor neuronale. În același timp, sistemul limbic traduce experiențele ca fiind plăcute sau neplăcute prin hormonii eliberați. Cortexul „vede“ mediul înconjurător ca fiind un haos extrem de detaliat, până în momentul în care sistemul limbic creează sentimentul că unul dintre detalii este bun sau rău pentru tine, ființa umană. Cele două se conectează în sensul în care, atunci când experimentăm momente fericite sau nefericite, neuronii creează căi neuronale, precum „drumurile naționale“ dacă vreți, ce produc eliberarea de hormoni ai fericirii sau nefericirii. Astfel, următoarea dată când trăim experiențe similare, căile neuronale îi vor spune creierului ce stări plăcute să retrăiască sau ce să evite. De fiecare dată când trăim o experiență, simțurile transmit un curent electric în creier. Acel curent găsește căile neuronale și le folosește pentru a crea un răspuns predefinit. Astfel, odată cu repetiția, aceste căi neuronale, sau drumuri naționale, devin din ce în ce mai rapide; pe modelul analogiei de mai devreme, devin autostrăzi. Și astfel, ajungem să reacționăm „din instinct“.

Dacă suprapunem aceste informații peste durata procesului de dezvoltare a creierului și luăm în considerare faptul că doar din adolescență începe să se dezvolte cortexul prefrontal și continuă acest proces până la vârsta de adult tânăr, adică aproximativ 25 de ani, putem ajunge la concluzia că până în perioada adolescenței informațiile despre ce înseamnă siguranța emoțională și ce înseamnă pericolul sunt codificate emoțional.

Teoria relațională vine în completarea informațiilor de până acum și ne spune că persoanele cu care ne petrecem cel mai mult timp în primii ani de viață și care sunt responsabile de îngrijirea noastră sunt cele pe care creierul nostru le percepe ca modele. Mintea noastră își creează o pereche de ochelari prin care ajunge să vadă lumea înconjurătoare. Dioptriile sunt construite din toate acele trăsături ale persoanelor de referință din copilăria noastră: trăsături fizice, psihice, emoționale, gesturi, grimase, tonalități ale vocii etc.

℗PUBLICITATE



Ajungem, deci, să punem aproape în totalitate semnul egalului între atractivitate și familiaritate. Astfel, partenerul ideal pentru noi va fi acela care va deține un procentaj cât mai mare de trăsături familiare creierului nostru. Cel sau cea care ne va face creierul să resimtă stări emoționale trăite în mod repetitiv în copilărie va fi considerat ca fiind cel mai „potrivit“ pentru noi.

De ce trecutul poate deveni o capcană în alegerea partenerului nostru?

Capcana este totuși aceea că, din cauza codificării emoționale a ceea ce înseamnă siguranța și pericolul, partea de logică și rațiune a creierului, adică lobul prefrontal, are ani de prins din urmă astfel încât să ne ajute să facem distincția între cunoscut și benefic, sănătos.

Dacă am crescut într-un mediu nociv, unde am fost abuzați fizic și/sau emoțional, aceste tipuri de comportamente au șanse foarte mari să ni se pară cunoscute, normale și deci atractive. Și să ajungem în relații cu parteneri toxici.

Psihoterapia este procesul prin care învățăm cum să ne identificăm aceste tipare cognitive, căi neuronale devenite autostrăzi care împiedică funcționarea în tandem a celor două structuri cognitive în folosul nostru. În cadrul procesului de terapie reușim să aducem în prezent, în conștient, toate aceste informații legate de mesajele primite din familia de origine. Putem, deci, să intrăm în relații mai sănătoase și, în același timp, putem să ne vindecăm aceste răni emoționale, construite prin căi neuronale și reguli de viață transmise transgenerațional.

Atât noi, cât și partenerii noștri suntem rezultatul încercării creierului și mediului familial, de a ne proteja. Semănăm părinților noștri. Atât în sensul bun, cât și în cel mai puțin bun. Însă terapia ne poate ajuta să cernem ceea ce ne este benefic în prezent, de ceea ce am achiziționat cu ani în urmă, în încercarea de a supraviețui și de a fi iubiți și acceptați pentru ceea ce suntem.

Și, deși prin intermediul relațiilor ne rănim, vestea bună este că tot în relații ne și vindecăm.

Articol realizat cu sprijinul PsyLife.

Corina Petruț este psiholog si psihoterapeut autonom în terapii cognitive și comportamentale. În prezent, urmează o formare în terapia relațională Imago și în terapia familiei. Este membră a Colegiului Psihologilor din România, iar interesul ei se concentrează pe gestionarea problemelor de anxietate, depresie și a relațiilor de cuplu.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0