skip to Main Content
Autocritica Rațiunii Pure. Ce Să Facem Cu Criticul (din) Interior

Autocritica rațiunii pure. Ce să facem cu criticul (din) interior

Ar trebui“ și „ar fi trebuit“ sunt cele mai uzuale instrumente dubitative din viețile noastre. Sunt formule care pot duce la învinovățire și la teama de consecințe, o teamă cauzată mai degrabă de ceea ce nu facem, decât de ceea ce facem. Amestec de temeri, subapreciere, nehotărâre, teama de reacția celuilalt, teama de a-l dezamăgi, teama de a fi respins, teama de a pierde iubirea – toate acestea ne fac să ne simțim rău, să ne simțim vinovați și neliniștiți. Apare astfel un sentiment de autoculpabilizare. Unii se simt mereu vinovați de câte ceva. Alții preferă să îndrepte vinovăția către celălalt: „Îi arăt celuilalt că este responsabil de ce mi se întâmplă mie.“ Fantoma privirii celorlalți ne determină să ne judecăm și ne pune sub presiune. Alegem să ne judecăm, în loc să ne analizăm și să ne înțelegem.

În psihoterapie, „criticul interior“ este constituit din judecățile constant negative și limitative, de autocritică, de deformare a ceea ce ni se întâmplă. Ascultăm adesea „criticul interior“ fără a-l înțelege. Este ca un zgomot de fundal pe care îl acceptăm fără a merge în profunzimea lui. Este ca un veritabil dușman pe care îl credem. Nu îl oprim și nici nu îl analizăm cu atenție pentru a ne da seama că nu emite decât grozăvii și exagerări.

Când suntem la un eveniment la care nu cunoaștem pe nimeni, se poate întâmpla ca acel „critic interior“ să spună: „De ce-ar vrea cineva să vorbească cu tine? Ce sens are să te bagi în seamă, dacă nu cunoști pe nimeni?“ Din păcate, acest tip de dialog interior nu face altceva decât să ne producă anxietate și să ne convingă să evităm astfel de situații. Nimeni nu poate fi împins înainte de un discurs critic constant. Confruntarea cu defectele și imperfecțiunile poate fi copleșitoare și poate duce la sentimente de disperare și exasperare. Senzația de lipsă de valoare și de incompetență îndepărtează orice posibilitate de a face lucrurile mai bine data viitoare.

Criticul interior“ știe întotdeauna să profite de mica dezordine creată de neliniștile noastre. El absoarbe judecățile oamenilor din jur, așteptările celorlalți și ale societății în care trăim. Pentru unii oameni, este un prieten. Îi împinge să devină mai buni și să-și atingă obiectivele. Pentru alții însă, „criticul interior“ este un dușman, cineva care îi bombardează cu atâtea critici, încât persoana începe să experimenteze o stimă de sine scăzută, îndoială de sine și modele de gândire negative.

Criticul interior“ este vocea din capul nostru care ne alterează gândurile, ne controlează comportamentul și ne inhibă acțiunile. Se crede că ne protejează de rănire sau de abandon, dar tot ceea ce face cu adevărat este să întărească sentimentele de rușine și vinovăție, să ne saboteze relațiile intime și să accentueze înclinația noastră spre comportamente autodistructive.

Este mult mai ușor să descoperim cine suntem cu adevărat și să realizăm ceea ce ne dorim cu adevărat, atunci când suntem conștienți și combatem această voce critică interioară. Autocritica este o formă de autosabotaj, care poate fi definită drept „a face opusul a ceea ce te face fericit și sănătos“. De ce-ar face cineva asta? De ce ți-ai dori așa ceva? Se pare că ne autosabotăm pentru a rămâne pe un teritoriu bine-cunoscut nouă.

Autocritica este atât benefică (în cantități moderate), cât și periculoasă. În cantități prea mari, ea ne poate distruge total încrederea în sine. Critica internă și externă poate duce la dezvoltarea sentimentelor de singurătate și izolare și poate contribui la retragere și închidere în sine. Pentru o persoană autocritică, poate fi dificil să își afirme nevoile și dorințele personale. Persoana autocritică manifestă supunere în relațiile cu ceilalți, din teama că exprimarea opiniei sale va conduce la critici.

Nu este recomandat să ne luptăm cu acest „critic interior“, dar ne este util să acceptăm revenirile lui, să nu intrăm în panică atunci când reapare, ci să îl conducem cu încredere afară. Să înțelegem că schimbările nu au loc decât încetul cu încetul, fiind necesar ca mai întâi să ne antrenăm pe plan emoțional în privința unor situații mai puțin plăcute, apoi să atacăm aspectele mai delicate. Să facem clar diferența între ceea ce se întâmplă și ceea ce credem noi că se întâmplă, căci „criticul interior“ are abilitatea de a ne face să le confundăm. Să nu mai acceptăm ca o idee sau un gând să ne sperie, să fim atenți la teamă fără a ne supune ei. Căci criticul interior se hrănește cu confuzia sentimentelor noastre. Așadar, să-i spunem criticului din interior că, dacă vrea să ne vorbească dezagreabil și să ne trateze negativ, nu este binevenit. Să împingem remarcile sale departe de noi și să le respingem înainte să ne invadeze mintea. Ca un vizitator nedorit, criticul intern va realiza în cele din urmă că nu mai are niciun loc în capul nostru.

Simona Ioniță

Simona Ioniță este editorul AgentiaDeCarte.ro, autoare a trei cărți și blogger din 2008. Absolventă a Cursurilor Postuniversitare de Relații Publice, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (Universitatea București). Pasionată de cărți, psihologie, teatru și călătorii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută