fbpx
skip to Main Content
Avem Nevoie Unii De Alții. Interviu Cu Psihoterapeut Ramona Covrig

Ramona Covrig este psihoterapeut Adlerian, a primit titlul de Diplomat în Psihologie Adleriană din partea Societății Nord-Americane de Psihologie Adleriană. Este, de asemenea, vicepreședintă a Federației Române de Psihoterapie și trainer recunoscut de Confederația Europeană a Psihoterapiilor Psihanalitice. Își desfășoară practica clinică în București, având o experiență terapeutică bogată în munca cu cuplurile și cu provocările specifice vieții în doi.

Care este esența psihoterapiei Adleriene, prin ce se diferențiază de alte modele terapeutice?

Esența psihoterapiei Adleriene este psihoclarificarea. Temele centrale ale Psihologiei Adleriene ce stau la baza tratamentului psihoterapeutic sunt:

• Holismul. Fiecare persoana este un „individuum“ ce funcționează ca un tot unitar. Individuum înseamnă nedivizat (indivizibil). Alfred Adler scria că „omul în totalitatea sa este mai important decât suma părților sale“. Daca vrei să cunoști un om, este important să-l cunoști în contextul său istoric, cultural și social. Abia atunci poți spera să-l cunoști, fie și cât să gândești despre el: „acesta este un om bun“;

• Unicitate. Fiecare om este unic ca individ. Fiecare om își are propria sa mișcare, propriul ritm. A fi om înseamnă a te simți inferior. Tendința noastră este aceea de a trece de la un perceput minus la un perceput plus. Minusul ne împinge înainte. Când te simți în inferioritate, nu te descuraja prea tare, mai bine întreabă-te: „Cum aș putea să cresc din asta!“ Recomand compensarea, în locul descurajării.

• Teleologia. Acest cuvânt care ascunde în spatele său esența psihoterapiei Adleriene derivă din cuvântul theleos care înseamnă scop, țintă. Nu ne întrebăm de ce face cineva ceva, ci în ce scop. Alfred Adler spunea că cel mai bun mod de a interpreta un comportament (problematic sau nu) este să nu te uiți la cauză, ci la scopuri. În spatele comportamentelor se află scopuri conștientizate sau neconștientizate. „Daca ar fi să cred limba din pantof, sau pe cea din gura, prefer s-o cred pe cea din pantof, caci cea din gură minte. Gura vorbește, mintea interpretează eronat, dar adevărul ți-l dă mișcarea“, spunea Adler.

• Fenomenologia. Subiectivism. Fiecare dintre noi, în unicitatea noastră, deținem o harta mentală (logică) privată, prin intermediul căreia dăm sens situațiilor pe care le întâmpinăm în viață. Există atâtea adevăruri, câți oameni sunt pe această lume. Încă de la naștere învățăm să tragem propriile noastre concluzii despre oameni, lume, viață, sine, bărbați, femei. Bunul simț comunitar este ceea ce avem cu toții în comun și ar trebui să primeze înaintea logicii private.

• Interesul social sau sentimentul comuniunii sociale sau sentiment comunitar. După Alfred Adler sănătatea mintală se măsoară în funcție de gradul interesului social. Să ai interes social înseamnă „să vezi prin ochii celuilalt, să asculți cu urechile lui, și să simți cu inima lui“. Alte concepte cheie sunt: inserarea socială, apartenența, egalitatea, Stilul Vieții, Sarcinile Vieții, sentimentul (complexul) de inferioritate, sentimentul de superioritate, străduința pe verticală și orizontală etc.

Acum voi încerca să împletesc conceptele cheie, răspunzând la întrebarea „Ce este psihoterapia Adleriană?“. Plecând de la spusele lui Alfred Adler: „Totul poate fi și altfel!“ Prin psihoterapia Adleriană poți învăța despre ideile care interferează cu creșterea ta, idei dezvoltate în perioada copilăriei. Adler spunea că imaginea originală se formează între vârsta de 2 și 5 ani.  Mai poți învăța despre scopurile eronate, îndreptare în zona neutilă a vieții, ce produc comportamente problematice. Odată ajunse în câmpul conștiinței, vei avea cel puțin două opțiuni. Să le schimbi sau… să nu le schimbi (sa ții la ele). Daca vei alege prima variantă, prin recunoașterea scopurilor începi să le recunoști în propria mișcare. Devii conștient de ele. A le recunoaște, atrage după sine insighturi (Aha-uri). Acum ai devenit detectiv pe urmele tale. Ești Hercule Poirot, iar psihoterapeutul aghiotantul tău. Un fel de Arthur Hastings. Cum insighturile duc la dezvoltarea de comportamente noi, te vor ajuta să treci bunul simț comunitar (ceea ce avem în comun) în fața logicii private. Odată cu creșterea bunului simț comunitar, dezvolți interes social (empatie). Alfred Adler spune că interesul social este semnul sănătății mintale. Odată ce crește interesul social, crește și sentimentul apartenenței. Nevoia primordială a omului este nevoia de a aparține, de a avea un loc. Creșterea sentimentului de apartenență duce la apariția sentimentului de egalitate. Egalitatea reprezintă cheia traiului în comun. Sentimentul de egalitate produce curaj sau încredere. Curajul ne face să ne asumăm responsabilități și riscuri, chiar dacă asta înseamnă să faci alegeri greșite. În final se dezvoltă curajul de a fi imperfect. „Bine ai venit în lumea celor imperfecți“, spune Adler. Când a fost atins acest punct, psihoterapia se încheie. Persoana se va întoarce ca un egal printre semenii săi, într-o lume imperfectă. Totul, chiar poate fi și altfel.

Monica McGoldrick, unul dintre cei mai cunoscuți terapeuți de familie ai zilele noastre a anunțat anul acesta, la Congresul de Terapia Familiei, din Scoția, că pentru ea Alfred Adler este unul dintre primii terapeuți de familie. Cum vedea dr. Adler familia și care este inputul major pe care l-a adus gândirii sistemice?

Sunt întotdeauna bucuroasă când îi sunt recunoscute meritele lui Alfred Adler și mă onorează să știu că unul dintre cei mai cunoscuți psihoterapeuți de familie din zilele noastre, Monica McGoldrick, recunoaște că la baza Psihologiei Sistemice și de Familie se află filozofia lui Alfred Adler. Teoriile cu privire la comportamentul uman elaborate de Alfred Adler au rezultat în modele de practică psihoterapeutică cu impact asupra domeniilor din educație, științe sociale, familie, psihologie și psihoterapie. Ideile lui geniale au devenit baza pentru multe modele psihoterapeutice incluzând Terapia Cognitiv-Comportamentală, Terapia Centrata pe Soluții, Terapia Rațional-Emotiv-Comportamentală, Terapia Existențială, Terapia Holistică și Terapia Familiei. Teoreticieni ca Erich Fromm, Karen Horney, Viktor Frankl, Abraham Maslow, Albert Ellis și Aaron T. Beck au recunoscut, la vremea lor, că ideile lui Alfred Adler stau la baza filozofiei lor.

Adler a fost unul dintre primii teoreticieni care au folosit abordarea terapeutică de scurtă durată, focusată și orientată pe soluții. Încă din 1920, Adler a dezvoltat la Viena, primele centre de educație parentală din lume chiar cu suport guvernamental, în care părinții și copiii primeau consiliere și consultații gratuite. Aceste centre stau la baza mișcării de educație parentală și psihoterapia familiei, mișcare ce s-a răspândit până astăzi în toate țările civilizate. Devotamentul său pentru psiho-educație și psihoterapie l-a îndemnat să călătorească și să răspândească ideile sale, mai întâi în Europa și mai târziu in SUA.  A decedat în 1937, la intersecția a doua străzi din Aberdeen, Scoția, după una din prelegerile sale de excepție despre psihologia individuală. A fost incinerat în absența familiei, la Edimburgh, iar urna sa a fost rătăcită timp de 74 de ani. Familia a luat contact cu un detectiv de la Scotland Yard, care a descoperit urna, culmea, în același loc în care a fost de altfel incinerat. După 74 de ani, în 2011 a avut loc înmormântarea lui Alfred Adler, la Viena. Am avut unica șansă să fiu prezentă la această ceremonie de înmormântare. Închipuie-ți! Am fost la înmormântarea lui Alfred Adler… Daca nu aș avea fotografii de la ceremonie, aș crede că am visat.

Psihiatrul și umanistul Alfred Adler vorbea mult despre nevoile psihologice esențiale. Care sunt acestea?

Alfred Adler, care a trăit vremuri vibrante alături de Carl Jung și Sigmund Freud la Viena, scria că nevoia primordială a omului este aceea de a aparține, de a avea un loc. Cel ce simte că aparține, simte că semnifică și își consumă întreaga energie în zona utilă a vieții, cooperând și ajutând la buna stare a lumii din care face parte. Cel ce nu simte că aparține, își va consuma întreaga energie în zona neutilă a vieții prin dezvoltarea sentimentului de insecuritate și de izolare socială. De exemplu, când nu simți că aparții relației de cuplu este posibil să alegi să faci „sinapsa“ în altă parte, acolo unde cineva, poate fără să știe, îți diminuează sentimentul de neapartenență și de lipsă de semnificație, iar până la pre-infidelitate mai este un pas. Nevoile de bază sunt nevoi esențiale. Avem nevoie unii de alții. Avem nevoie de un martor la viața noastră, de cineva care să ne ajute să ne simțim conectați. Avem nevoie ca ceilalți să aibă nevoie de noi.

Avem nevoie sa simțim că semnificăm ceva în ochii celorlalți. Avem nevoie să ne tratăm ca egali. Betty Lou Bettner, psihoterapeut de cuplu Adlerian, continuator al filozofiei Adleriene, distinge patru nevoi psihologice cruciale: nevoia de a fi conectat, nevoia de a simți că contezi, nevoia de a te simți capabil, nevoia de a avea curaj sau de a fi încurajat (păstrez litera „C“ ca reper pentru cei 4C cruciali). La aceste nevoi psihologice as adăuga și nevoile emoționale precum admirația, afecțiunea, suportul casnic, angajamentul familial, onestitatea, deschiderea, împlinirea sexuală. De exemplu, în relația de cuplu în care nevoia de conectare și de a conta nu sunt satisfăcute, există posibilitatea alunecării în infidelitate. Totuși, chiar dacă sunt împlinite toate cele patru nevoi psihologice într-o relație de cuplu, nu ești neapărat protejat 100%, de infidelitate, de bine ce această alegere este de cele mai multe ori în legătură cu încălcarea granițelor sau a limitelor impuse de relația de cuplului.

Ești fondator și Președinte al Institutului de Psihologie și Psihoterapie Adleriană, care sunt obiectivele tale profesionale și ce contribuție îți dorești să aduci în planul sănătății mintale din România?

Fiecare om câștigat de partea utilă a vieții, fiecare cursant care trece prin procesul de formare ca psihoterapeut Adlerian și își deschide practica psihoterapeutică sau se angajează, fiecare adult care pleacă mai curajos prin viață pentru că a avut parte de psiho-clarificare, fiecare cuplu cu care fac consiliere maritală sau premaritală, fiecare părinte sau cuplu de părinți cu care fac îndrumare parentală, fiecare dintre aceștia contribuie la sănătatea sufletească a neamului românesc. Prin natura profesiei, am ocazia să-mi cunosc semenii mai îndeaproape. Mă vad cu ei în spațiul intim al cabinetului și depun mărturie că sunt frumoși, chiar și când sunt îndurerați, descurajați, speriați, frământați, pentru că sunt în același timp și creativi, încăpățânați să trăiască viața, optimiști, veseli, copilăroși – dar și maturi, dacă viața le-o cere. Creșterea noastră personală poate avea loc, numai dacă înțelegem că adulți fiind, nu mai putem funcționa pe baza schemei (logicii) private cu care am plecat de acasă (după Alfred Adler imaginea originală despre sine, ceilalți, lume, viață este concepută între 2-5 ani).

Noi, Adlerienii, știm că semnul sănătății mintale este dat de gradul de interes social, care este o combinație între sentimentul de apartenență și contribuție la bunăstarea lumii din care facem parte. Acesta reprezintă pentru mine, ca Adlerian, obiectivul principal în legătură cu sănătatea mintală. Să dezvolt și să încurajez creșterea interesului social, adică interesul în interesul celuilalt, și să contribui la creșterea empatiei, ca semn că lecția iubirii și a maturizării psihologice a fost predată și învățată. „Să auzi cu urechile lui, să vezi cu ochii lui, să simți cu inima lui, asta reprezintă, deocamdată, pentru mine interesul social“ scria Alfred Adler. Într-o lume mai empatică, oamenii vor face efortul de a se cunoaște unii pe alții. Sursa nefericirii noastre constă în faptul că nu am reușit încă sa ne facem cunoscuți aproapelui nostru. Provocarea este că trecând de la „Cunoaște-te pe tine însuți“, să ajungem la „Cunoaște-ți aproapele ca pe tine însuți și apoi iubește-l, în întreaga sa imperfecțiune. Acceptând imperfecțiunea lumii, vei dezvolta mai ușor, curajul de a fi imperfect!“

Alfred Adler scria „Există o lege conform căreia omul ar trebui să-și iubească aproapele ca pe sine însuși. În câteva sute de ani, ar trebui să fie la fel de firesc pentru omenire ca respirația sau mersul vertical; dar dacă nu va învăța această lecție, va pieri“.

În 2011 ai publicat cartea „Psihologia Infidelității“ – cum crezi că s-a schimbat acest fenomen social (dacă s-a schimbat) în ultimii ani și cum arată infidelitatea în ochii unui terapeut Adlerian?

Am scris această carte la îndemnul pacienților mei, care doreau să se informeze asupra acestui subiect fierbinte. În timp, am ajuns să am o înțelegere aparte asupra acestui fenomen, fără a avea pretenția că dețin certitudini. Cum spunea și Alfred Adler „de asemenea, totul poate fi și altfel“. Am scris cartea ca pe un manual de supraviețuire sau de prevenire a suferinței. Perspectiva cărții este în concordanță cu modalitatea psihoterapeutică pe care o urmez, cuprinzând în descrierea fenomenului cea mai mare parte a conceptelor cheie din Psihologia Adlerienă. Deși am publicat cartea în 2011, am lucrat la ea ani buni, obținând datele și constatările din lucrul cu cei aflați în psihoterapie de cuplu sau individuală, ca urmare a întâmpinării cu problematica infidelității. Lor le datorez toate ideile bune, rezultate din munca noastră în comun. Fiecare lacrimă, fiecare rid psihologic de pe fruntea lor, fiecare moment de speranță sau de disperare, a fost onorat prin definirea acestei cărți. Acesta este un tribut adus onestității lor. Din 2011 până astăzi, am continuat să scriu și să fac traduceri, și să lucrez în paralel cu alte cărți din domeniul psihoterapiei de cuplu. La revizuirea cărții „Psihologia infidelității: Manual de supraviețuire“ voi adăuga, de exemplu, un capitol amplu despre infidelitatea virtuală, o temă din ce în ce mai întâlnită în cabinetul de psihoterapie; un capitol despre etapele vindecării și procesul iertării, sfaturi pentru dezvoltarea abilităților de comunicare și conectare emoțională și un capitol despre tehnici de lucru în psihoterapia infidelității (lucrând cu amintirile timpurii, cu cea mai memorabilă observație, cu parabola și metafora).

Din fericire sau nefericire în inima acestei teme nu s-a schimbat nimic esențial, omul însuși neavând suficient timp să devină mai creativ în a aborda sau evita infidelitatea. De la publicarea cărții, mare parte dintre cititori și-au manifestat generozitatea, dând cartea mai departe după ce au analiza-o, creând șansa celor din mica lor comunitate să prevină, să fie informați sau să-i ajute pe cei aflați în astfel de situații de viață.

M-ai întrebat cum văd infidelitatea? Alfred Adler a scris că „există atâtea adevăruri, câți oameni sunt pe lumea aceasta“, iar infidelitatea depinde, în definirea sa, de ochiul celui ce o percepe sau de inima ce o simte. Atât de unică este infidelitatea, încât niciuna nu seamănă cu alta. Daca dorim să înțelegem fenomenul, trebuie să privim cu ochii celui înșelat sau a celui ce înșală, să auzim cu urechile lor, și să simțim cu inima și sufletul lor.

O definiție a infidelității ar fi încurajarea și dezvoltarea unei relații intime fizice și (sau) emoționale cu cineva din afara cuplului, relație ce presupune și împărtășirea problemelor personale și de muncă, a dorințele, a reușitelor, a eșecurilor. Numărul unu prioritar în infidelitate este păstrarea secretului și a chimiei sexuale, divertismentul și încălcarea granițelor limitative ale relației de cuplu. Fără aceste ultime ingrediente, infidelitatea devine împovărătoare și adeseori duce spre patologia sa. Nu va dura mult până când relația de infidelitate să intre în disoluție, cu toate declarațiile amăgitoare, fie dintr-o parte, fie din cealaltă. Pseudo-iubirea se demitizează și ea. Chiar și cea extraconjugală.

Tot în paginile cărții tale, faci o distincție între felul în care înșală Ei și felul în care o fac Ele. Care ar fi diferențele principale?

Înainte de a face această distincție, aș dori totuși să-i dau Cezarului ce este al Cezarului, și anume să revizuiesc mitul potrivit căruia bărbații sunt mai infideli decât femeile. Adevărul – constatat de mine – este că ambele sexe continuă să își dispute în mod egal poziția de lider în topul celor mai infideli. Jocul patologic jucat în cuplu „Ochi pentru ochi, și dinte pentru dinte“ se joacă în mod egal. Marele perdant este relația de cuplu, căsnicia, familia, copiii, animalele de companie. Câștigul poate fi însă, că după un timp în care ambele sexe se vor fi săturat și de jocul „Eu am debit, tu ai credit“, să urmeze o perioadă de acalmie și revizuire a scopurilor reale pentru care merită să fii într-o relație.

Cum înșală El? Cum înșală Ea? În timp ce bărbații sunt înclinați să se implice mai mult fizic decât emoțional, femeile continuă să pună preț pe conectarea emoțională; în acest caz femeia pare o visătoare, dar poate că este încă plină de curaj să păstreze credința că relațiile merită trăite intens, chiar dacă există un preț, adeseori aspru de plătit. În timp ce bărbații tind să rămână în relația de cuplu în timpul infidelității, mai ales dacă nu primesc ultimatum, femeia are tendința și chiar face pasul divorțului. Încheierea divorțului nu duce implicit la continuarea infidelității. În continuare, femeia tinde să caute siguranța, protecția, puterea și resursele financiare, în timp ce bărbații caută frumusețe, tinerețe, chimie sexuală, trăirea în „aici și acum“. Femeia tinde să se îndrăgostească și să-și dorească „mai mult“, în timp ce bărbatul nu-și face planuri pe termen lung. În legătură cu standardele diferite de judecare a comportamentului infidel, femeia rămâne în continuare cea care se face vinovată de infidelitatea bărbatului, în timp ce acesta este încă protejat de declarația: „Ce să-i faci? E bărbat! I-a sucit mințile femeia“.  În timp ce femeia tinde să „plece la o mătușă“ pentru a părăsi casa pentru o aventură, bărbații pleacă „în delegație“.  Bărbatul are tăria să mintă până în pânzele albe, în timp ce femeia cedează mai ușor. Femeia are tendința de manifestare a tandreții, a afecțiunii (ex. sărutări), în timp ce bărbatul este mai focusat pe actul în sine (preludiu este rareori prezent). Femeia care înșală este încă aspru pedepsită, în timp ce bărbatul infidel rămâne mai ușor de tolerat.

Dacă ajunge un cuplu la tine, în terapie, cu probleme de infidelitate, care ar fi pașii pe care i-ați parcurge împreună (care este tratamentul infidelității)?

Pentru că succesul psihoterapeutic poate însemna o relație mai bună sau un divorț (separare) mai bun(ă), am în vedere următoarele etape în abordarea infidelității în cuplu:

  • Suport, empatie și relaționare; descrierea filosofiei Adleriene;
  • Interviu și evaluare; Cea mai memorabilă observație și promisiunea;
  • Clarificarea și insighturile partenerilor de cuplu;
  • Încurajarea ca industrie pe tot parcursul procesului psihoterapeutic;
  • Interpretare. Recunoaștere și Cunoaștere;
  • Experimentarea de noi comportamente îndreptate în zona utilă a vieții; dezvoltarea unor comportamente noi, utile și întărirea lor prin experiențe repetate;
  • Extinderea interesului social și a empatiei. Mesajul este „Fără frică!“
  • Testarea aripilor; sesiunile se stabilesc la o dată pe lună, la o lună jumătate, trei luni, șase luni și apoi …spargem o șampanie de vasul acesta care se îndreaptă în larg, în echilibru.

În procesul de vindecare după infidelitate am în vedere și următoarele teme: să plec sau să rămân – ce opțiuni sunt și riscurile lor; cele 3 stadii de vindecare: semnele vindecării, ritualul de trecere peste, ariile de implicare ale psihoterapeutului; procesul iertării și o înțelegere scrisă și semnată.

Sunt un psihoterapeut optimist, iar orientarea mea Adleriană m-a ajutat să dezvolt industria încurajării. Cred că întotdeauna se găsește o cale, atât timp cât se apelează la empatie, la respect mutual și se păstrează elanul vital. În ultimii ani de practică psihoterapeutică, tot mai multe cupluri au dovedit prin creativitate și resurse personale că se poate trece peste orice, chiar și peste o dramă atât de mare cum este infidelitatea. Am în minte doi oameni minunați, care de pe urma infidelității au crescut precum Făt Frumos într-un număr de sesiuni; după ce au învățat ce înseamnă sintagma „la bine și la rău“.

Poate fi infidelitatea și benefică?

Din fericire, ca orice lucru din viața aceasta și infidelitatea își are beneficiile sale. În preinfidelitate, poți afla despre tine, cât de în control poți fi când te oprești la timp, până să aluneci cu totul în cascadă. În infidelitate, relația este pusă la încercare, însă la final când cei doi reușesc să supraviețuiască, pot decide că sunt doi câștigători. Când corabia este cutremurată, abia atunci se vede forța căpitanului de vas și răbdarea acestuia. De asemenea, în infidelitate poți observa că este o alegere cum privești ceea ce ți se întâmplă. Și că poți alege să faci din asta cea mai mare dramă a vieții tale, sau poți alege să înveți (reînveți) despre ce înseamnă a fi împreună într-o relație sau cum să alegi un partener potrivit. Prin infidelitate poți învăța să faci diferența dintre iubire și pseudo-iubire. Poți afla prin intermediul infidelității, ce înseamnă să lupți pentru ceea ce contează pentru tine. Ca să dăm și o notă destinsă întâmplării, de pe urma suferinței declanșate de infidelitate, poți slăbi 5-7-11 kg și poți începe să scrii la primul tău bestseller despre „Cum să slăbești garantat în câteva săptămâni.“ Ca urmare a descoperirii calităților de investigator, poți să-ți deschizi o școală de detectivi particulari, de bine ce o mare parte din infidelitate, cel înșelat se transformă în Hercule Poirot. Îmi imaginez metafora infidelității ca o alunecare (cădere) într-o groapă izolată de comunitate. Este destul de adâncă. Vezi doar cerul de deasupra. Atât. Ce faci? Stai? Cât stai? Plângi? Cât plângi? Ce faci după? Strigi, urli, lovești cu pumnii în pereții gropii, dar apoi? Apoi ce faci? N-o să-ți dau răspunsul. Sunt sigură că știi ce este de făcut. Trebuie să creștem pe suferință, nu să scădem! Alfred Adler ne încurajează să ne încredem numai în mișcare. Viața se trăiește la nivelul mișcării, și nu al vorbelor. În ultimă instanță și cea mai bună, prin intermediul infidelității vei căuta ajutor psihoterapeutic, iar prin intermediul procesului de psihoclarificare, vei fi mult mai pregătit să întâmpini situațiile dificile de viață sau să le ocolești, dacă nu ești dispus să plătești prețul.

Există viață după aventură? Desigur că ne referim la viața cuplului care are de înfruntat povara unei trădări relaționale.

℗PUBLICITATE


Am un răspuns la această întrebare, dar niciodată nu va semăna cu răspunsul dat de cuplurile care mi-au trecut pragul pentru psihoterapia infidelității. Sub protecția anonimatului, dar cu inima deschisă, cei doi parteneri sunt dispuși să răspundă la această întrebare, în locul meu. Mărturia lor, va fi mai importantă decât ipotezele mele de lucru.

Maria: „Relația noastră a continuat după infidelitate, pentru că amândoi am hotărât acest lucru. Știam că iubirea și valorile comune sunt solide. Știam că această relație merită a doua șansă. Relația de acum este diferită, matură, uneori este mai bună ca înainte. Am putut continua relația pentru că îl iubesc foarte mult, l-am iertat și am făcut-o din toată inima. Acum viața noastră este frumoasă, liniștită, fără reproșuri, fără să trăiesc cu teamă, fără dorință de răzbunare. Lucrăm împreună la încredere, o reconstruim din nou, cărămidă cu cărămidă. Am lăsat în urmă episodul dureros, am dat drumul la bolovanii pe care îi căram, unul câte unul, pentru că am înțeles că la ce nu dai drumul la timp, te duce în întuneric. E minunat că am reușit să trecem peste această încercare. Suntem fericiți și ne bucurăm de căsnicia noastră. Este ca o floare pe care o îngrijim amândoi.“

Ion: „ …Da, pot spune că un cuplu care știe ce vrea, în care mai există iubire, care are o anumită atitudine și apelează la ajutorul de specialitate al psihoterapeutului poate să existe, chiar să renască după actul de infidelitate. Este și cazul nostru. Sunt împreună cu soția mea după ce am fost infidel și suntem mai bine ca oricând. Știu că infidelitatea a zdruncinat reperele și credințele, liniștea, așteptările și psihicul soției mele. La fel pot spune și despre mine, nu mai eram eu  omul ordonat, atent, iubitor, grijuliu. Simțeam cum regresez zilnic. Dar noi am hotărât să rămânem împreună înlăturând derapajul meu și bazându-ne pe iubirea noastră de dinaintea actului meu de infidelitate, dar chiar și cea de la momentul recunoașterii mele. Având această dorință imensă de a ne avea unul pe celălalt pot spune că am învins, că suntem niște eroi. Acum ne cunoaștem mai bine după travaliul fiecăruia. Suntem conectați, atenți fiecare la nevoile celuilalt, ne iubim, ne respectăm, facem lucruri trainice, cotidiene, năzbâtii. Împreună. Avem o comunicare deschisă ce corespunde nevoilor noastre din prezent, avem armonie, ne concentrăm energia în zona utilă a vieții. Pentru mine, acum, trecutul se referă doar la ce am trăit alături de soția și copilul meu. Am înlăturat din acest trecut imensa greșeală pe care am făcut-o. Am redescoperit un om minunat, iubitor, cu un suflet alb, imaculat și imens care este soția mea care m-a iertat și lângă care vreau să îmbătrânesc. O iubesc și îmi doresc să fiu partenerul, bărbatul, soțul, prietenul, fratele, protectorul ei.“

Desigur, există viață după aventură! După prima aventură, pe care o numesc „inocentă psihologic“ și căreia îi găsesc rădăcinile în dezvoltarea Stilului Vieții, din perioada de creștere în familia de origine (0-14 ani). După a doua infidelitate însă, nimeni nu mai poate fi suspectat de inocență, ci de conștiența faptului că infidelitatea este acum o alegere conștientă pentru care va fi un preț de plătit. Unul dintre profesorii noștri, John Carlson, care ne-a vizitat în România pentru un workshop despre „Măiestrie în psihoterapie“, psihoterapeut Adlerian, specializat în psihoterapie de cuplu, autor a peste 60 de cărți din domeniul psihologiei (ex. ,,Este timpul pentru o căsnicie mai bună“  sau ,,Mumia de pe masa din sufragerie“), spunea în timpul prelegerii sale: „Oricine se potrivește cu oricine… dacă intră în calculele sale. M-am căsătorit o dată, dar în mintea mea am divorțat de 1934 de ori, și tot de atâtea ori m-am recăsătorit în mintea mea. Și soția mea cred că a gândit la fel“.

Cum arată divorțul în mintea clinică a unui psihoterapeut de cuplu? 

Un cataclism, pentru cei luați pe nepregătite. O ușurare pentru cei care treceau prin viață ca două nave prin bezna nopții, singurul lucru care se mai auzea fiind doar șuieratul de avertisment, pentru evitarea coliziunii. Înainte de divorț există pre-divorțul, ce poate dura ani buni. Femeile pleacă din relație în cca. 5-7 ani, în timp ce bărbații staționează dacă nu sunt forțați să decidă. Bărbatul divorțează mai ușor în perioada de îndrăgostire (ca mai târziu, după iluminare, să ajungă să regrete și să dorească să se întoarcă în familie).  Cea mai mare teamă este teama de singurătate și asumare a responsabilității personale. Cea mai mare pierdere este pierderea Cosmosului personal. Efectele divorțului sunt: depresia cu toată pleiada sa de simptome (ex. labilitate emoțională, anxietate, pierderea elanului vital, izolare socială, insomnia din toiul nopții, scăderea empatiei și preocuparea exagerată pentru sine, gândirea distorsionată, autovictimizarea, somatizări, pierderea sau creșterea în greutate, sentimentul că viața nu mai merită trăită, pierderea apetitului sexual, asocierea a trei simptome care întrețin zilnic depresia (sentimentul de vinovăție, de inferioritate și inadecvare). Experiența divorțului poate fi considerată ca o ratare sau insucces social, ce se poate extinde asupra întregului Stil al Vieții (noi Adlerienii numim personalitatea ca fiind Stilul Vieții). Divorțul te poate face să te simți rănit, confuz, furios sau, din contra, anesteziat, neînțeles, neapreciat, dezgustat, descurajat, exclus, rejectat, mai ales atunci când ești înlocuit, sensibil la judecata și dezaprobarea comunității. Toate acestea vor dura, până când persoana va constata că divorțul poate reprezenta o nouă oportunitate pentru o viață mai bună. Ramura de măslin cu care vin, așa ca un porumbel pe deasupra capului, este că totul doare, este debilizant, dar trece! Dincolo de divorț, este viața iarăși! Pașii de urmat în vindecarea de după divorț pot fi: să-ți dai voie să treci prin perioada de pierdere (doliu) care este naturală; să cauți ajutor (ex. psihoterapie, rețea socială, familie); să-ți iei timp pentru a înțelege cum ai ajuns în acest punct și care este propria ta contribuție ( asta ajută cel mai bine la vindecare); să ai răbdare să restaurezi încrederea în Lume și în ceilalți, în sexul opus și în tine; să îți exprimi emoțiile (nu le păstra în tine); urmează regula „cui pe cui se scoate“, întoarce-te pe teren (marele beneficiu este să constați cum se demitizează fostul partener). O atenție deosebită ar trebui să existe în familiile în care sunt copii. În aceste familii, pre-divorțul ar trebui să dureze minimum 6 luni, în care copiii să fie pregătiți, să cunoască noul domiciliu al părintelui care părăsește casa, să se acomodeze cu noua locuință, în cazul în care ei sunt cei ce vor părăsi locuința, să cunoască câte ceva despre noua viață a părintelui care părăsește domiciliu, să fie asigurați că aceștia pleacă în condiții bune. Copiii se frământă pentru părinți, îngrijorându-se pentru soarta celui care pleacă; trăiesc dilema de loialitate, din dor de părintele absent pot imita comportamente ale acestora, chiar dacă nu sunt pe placul părintelui care a rămas). Copiii trebuie să primească mesajul că părinții vor rămâne buni părinți.

Ce este mai ușor, din punctul tău de vedere, să ieși din relație sau să rămâi?

Cel mai ușor poate fi să pleci, sau să rămâi. Cel mai greu poate fi să pleci, sau să rămâi. Oamenii sunt sisteme, și ca orice sistem vor dori să-și păstreze status quo-ul. Statisticile arată că numărul divorțurilor în întreaga lume, depășește numărul căsniciilor care „rămân în picioare“. Alfred Adler a scris că o relație de cuplu are nevoie de cel mai înalt grad de interes social (interes în interesul celuilalt). Când Eu trece înaintea lui Noi, relația de cuplu intră în disoluție (chiar dacă cei doi admit să continue să conviețuiască împreună). După teoria mea, o relație de cuplu are șansa maximum 21 de ani. Cam atât le trebuie celor doi parteneri să decidă în final, că scopul căsniciei nu este să îl schimbi pe celălalt. Unul din conceptele cheie ale psihologiei Adleriene, tema centrală în activitatea mea de „detectiv pe urma de-ce-ului comportamental“ este principiul teleologiei. Acesta este principiul scopului. Niciun comportament de pe lumea aceasta nu este făcut în van și că există un scop conștientizat sau neconștientizat în spatele comportamentului, fie îndreptat în zona utilă sau neutilă a vieții. Din această perspectivă, a rămâne sau a pleca dintr-o căsnicie, va depinde major de scopul din spatele comportamentului (mai ales scopul neconștientizat) și de cea mai memorabilă observație (10-12 ani). Adeseori, oamenii părăsesc relația de cuplu, dar după o vreme se întreabă: „De ce am făcut asta?“ Acesta este semnul că, parte din scopuri rămân în afara câmpului conștiinței (mai ales când vrem să le îndeplinim).  În ultimii ani, m-am regăsit mai des ca fiind un teleoanalist, care explică „de-ce-ul comportamental“, adică de ce ne comportăm la un moment dat, într-un anume fel.

Una dintre vocile cele mai cunoscute ale momentului, la capitolul infidelitate, este Esther Perel – cât de mult rezonezi cu viziunea ei și care sunt aspectele cu care nu ai fi de acord?

Nu-i cunosc ideile, dar sunt sigură că își aduce contribuția la bunăstarea lumii, cu toată credința sa de Om. Sunt gata să mă informez însă, și să revin asupra întrebării la următorul interviu. Am dat un search pe Google, dar n-am reușit să acumulez informație, astfel încât să pot răspunde pertinent. E în regulă să nu am răspuns la toate întrebările. Adlerienii au curajul de a fi imperfecți. Dar dacă mă întrebi punctat despre unele idei ale sale, sunt gata să prezint viziunea mea (dacă există una).

Știm că ești pasionată de relațiile de cuplu; cum vezi tu relațiile de cuplu în România zilelor noastre?

Versiunea cea mai frustă are următoarea ipoteză de lucru: relațiile de cuplu stau sub imperiul luptei de putere, ca efect al emancipării femeii. Bărbatul nu dorește încă să admită poziția sa incertă, egalitatea îi displace sau nu știe cum s-o stăpânească. Femeia, deși într-un real avantaj, nu reușește să fructifice, pentru că pierde din vedere că emanciparea femeii nu înseamnă să „îmbrace pantalonii bărbatului“ și să piardă din calitățile feminității, accentuând caracteristicile masculinității. Ca urmare, și ca formă de protest, femeia nu admite să rămână în poziție de inferioritate, iar bărbatul neîncurajând egalitatea în cuplu și gândind că este mai egal decât femeia, devine creativ în a pedepsi îndrăzneala femeii de a spera la egalitate și respect mutual. Supracompensarea femeii este împovărarea lui „eu pot!“ (carieră, copii, facturi, responsabilități). De aici rezultă toate experimentele zilelor noastre despre intimitate, relație, cuplu, iubire, pseudo-iubire, căsnicie, familie, rolul de părinte. Rolul meu ca psihoterapeut de cuplu este să îi învăț pe cei doi egalitatea (știu! poate fi o naivitate în scop). Numai prin respectul la viață, la demnitate, la a exista ca entitate unică, vor cunoaște iubirea, mai mult decât iubirea lui „dacă… atunci…“.

Cum am putea explica atracția dintre noi parteneri cu diferențe de vârste mai mult decât semnificative (peste 10 ani, de exemplu)?

Alegerea unui partener poate reflecta visul (visat numai de tine) despre cum trebuie să fie cu adevărat o relație de cuplu pentru tine. Defilăm prin viață cu un Stil al Vieții deja format, și facem alegeri neconștientizate, în așa fel încât să se încadreze cu ceea ce știm deja despre noi, despre Lume, despre viață, despre ceilalți. Mare parte din alegerile noastre sunt neconștientizate, adică nu știm exact de ce am ales într-un fel sau altul. Prin procesul de psihoclarificare, ne putem ilumina în legătură cu scopul neconștientizat pentru care alegem într-un fel sau altul. Iubirea ne pare oarbă, dar nu e niciodată atât de oarbă încât să nu existe un motiv psihologic care să explice alegerea unui partener, fie el și mai matur sau cu diferență mare de vârstă. Rudolf Dreikurs, scrie în cartea sa „Provocările căsătoriei“ că „tendințele secrete (neconștientizate) ar fi dorința de a menține superioritatea și speranța de a obține martiraj“. Prima tendință duce la alegerea unui partener nepotrivit sau în poziție de inferioritate (subiectivă), a doua tendință oferă șansa pentru insatisfacție sau dezamăgire. Îi căutăm pe cei cu scopuri comune, pe cei care completează rolul pe care l-am ales. Stilul de viață de tip provider (cel care oferă) poate să își dorească pe cineva care tânjește să fie îngrijit, cum este Stilul de viață de tip getter (obținătorul) sau tipul baby. Totuși, aș vrea din respect pentru taina Iubirii, să spun că uneori „un prosop lăsat pe jos, e doar un prosop lăsat pe jos“, adică, uneori este vorba doar de Iubire. Atât.

Dacă ar fi să ne creionezi dimensiunile cuplului sănătos, care sunt acele comportamente care mențin sănătatea vieții în doi?

Sănătos, nu înseamnă fără crize maritale! Chiar criza înseamnă schimbare. În consecință, nu contează de câte ori vei cădea, ci cât de repede te ridici, și îi întinzi și celuilalt brațul pentru sprijin. John Gottman consideră acest comportament un predictor pentru divorț. Comportamente care denotă încurajare, respect mutual și empatie, urmăresc puterea lui Unu (Noi), împărțirea și asumarea responsabilității la doi, centrarea pe rezolvarea de probleme, evitarea luptei de putere, a defensivei sau a atacului, optimismul cu privire la viitorul relației, preocuparea reciprocă pentru satisfacerea celor patru nevoi psihologice cruciale, evitarea criticii dure și a disprețului, echilibrul pe Sarcinile Vieții (Intimitate, Muncă, Prietenie, Spiritualitate, Distracție), curajul de a fi imperfecți, preocuparea pentru dezvoltarea personală, aplecarea spre lectură de specialitate din domeniul Iubirii, sunt unele dintre comportamentele ce pot reflecta sănătatea sufletească a relației de cuplu. O relație (orice relație) necesită asumare și angajamente legate de timp. Rudolf Dreikurs, elevul favorit al lui Alfred Adler scria că nu ar trebui să ne mulțumim cu 50%-50%, ci ar trebui să dăm 100%, și să primim 100%. Sunt două reguli în relația de cuplu, reguli ce deosebesc cuplul sănătos de cuplul problematic. Regula de aur este să îi dai celuilalt ceea ce îți cere, nu ceea ce crezi tu că are nevoie (pentru că știi tu mai bine:). Regula de platină este să apreciezi ceea ce ai în comun cu partenerul și să onorezi ceea ce vă deosebește (onorat= ocolit).

În 2009 i-ai cunoscut pe John și Julie Gottman, doi dintre cei mai importanți experți din domeniul psihologiei relaționale; care sunt principiile sau ideile din modelul Gottman pe care le-ai integrat în viziunea ta terapeutică?

În vara anului 2005, am urmat cursurile școlii de vară Adleriană, ICASSI, în Germania, în Oberstaufen. M-am înscris în anul acela la cursul de îmbogățire a relației de cuplu, susținut de Betty Lou Bettner, psihoterapeut de cuplu Adlerian, cu o vastă pregătire și practică în domeniul relațiilor de cuplu. Anul 2005, a fost anul în care am decis că am nevoie să mă specializez în consiliere maritală și premaritală, îmbogățirea relației de cuplu, psihoterapie de cuplu și psihosexualitate. Alesesem deja tipul de pacient cu care simțeam că am vocație să lucrez, și anume, relațiile de cuplu. Eram în căutarea acestor pregătiri, dar mai ales a mentorilor de la care să învăț. La cursul său, Betty Lou Bettner mi-a dat câteva materiale în plus, știind că încep să lucrez la un curs de Psihoterapie de cuplu. Printre materialele dăruite se afla și o foaie ce cuprindea Cei patru Călăreți ai Apocalipsei din relația de cuplu. Poetic, mi-am zis! Așa am făcut cunoștință cu John Gottman. Printr-un Adlerian desăvârșit, care mi-a spus veselă în pauză: „Gottman folosește din Adler, dar n-ar recunoaște“. În 2009 eram înscrisă deja la cursurile lui John și Julie Gottman. Primul nivel absolvit cu examen și certificare din partea Institutului Gottman (Seattle, Washington) a fost „O abordare a terapiei de cuplu fundamentată științific“. Cursul a cuprins clarificări despre tratamentul psihoterapeutic al relației de cuplu, aflată în suferință, utilizând tipuri de evaluări dovedite științific, tehnici și intervenții strategice. Al doilea nivel de certificare a fost „Evaluare. Intervenție și comorbiditate în psihoterapia de cuplu“. Acest curs a oferit informații despre teorii asupra relațiilor, despre dinamica cuplului, evaluarea relației, obiective de tratament psihoterapeutic, metode de intervenții (când și cum). Am vizionat înregistrări ale cuplurilor aflate în Laboratorul iubirii (apartamente în care locuiau pentru o durată determinată cuplurile care au admis să fie înregistrate audio și video) și de asemenea, înregistrări cu intervenții ale lui John si Julie. Al treilea nivel absolvit a fost „Certificarea practicii în psihoterapie de cuplu, prin metoda Gottman“, curs de practică avansată.

 

View this post on Instagram

 

Casnicia ta, cum este: pe roate sau pe butuci? #CeeaCeCitimConteaza #Gottman

A post shared by Pagina De Psihologie (@paginadepsihologie) on

Având în vedere că metoda Gottman are la bază o continuă cercetare în Laboratoarele Iubirii, cu privire la relațiile de cuplu, cercetare ce se întinde pe durata a 40 de ani, cred în multe dintre ideile prezentate. Ca o particularitate a celor doi, abordarea primei etape a relației de cuplu, durează nu o sesiune, ci 3. Deși rareori urmez această metodă, îi înțeleg strategia și mai ales scopul. John își vede pacienții în terapie de cuplu, o sesiune împreună, timp în care nu scoate aproape niciun sunet, lăsându-i pe cei doi să încerce să își rezolve singuri o problemă (unul dintre cei doi se uită cu disperare către terapeut ca acesta să intervină, dar nimic nu se întâmplă; la finalul sesiunii nu există feedback). Apoi urmează două sesiuni individual. Abia în a patra se decide dacă va lua acest cuplu, sau va previziona eșecul relației sau nu (se spune despre el că poate previziona cu acuratețe care sunt cuplurile ce vor divorța). Ca Adlerian, acest aspect m-a îngrijorat. Când terapeutul nu mai crede în șansa cuplului, e o chestiune de timp până când și cei doi parteneri aflați în tratament, se vor descuraja. Orice abilitate dusă la extrem, poate deveni adicție! În sesiunile individuale, cei doi parteneri de cuplu primesc un set de chestionare (John Gottman este și matematician). Am rămas la versiunea mea de abordare a relației, urmez principiul holismului, al fenomenologiei, urmăresc teleologia, și caut săgețile în sus, minimizându-le pe cele în jos (calități versus minusuri). John urmează propria versiune și probabil are la fel de mult succes, sau poate chiar mai mult. Dar ce este succesul, când vorbim de suflet! Acesta este iată, doar un amănunt al pregătirii cu John. Alte teme utile: cascada divorțului, jocurile patologice jucate în cuplu, testul iubirii și al respectului mutual, cele 7 principii de urmat pentru a face o relație să funcționeze, Harta Iubirii (ș.a.m.d. foarte departe, cei doi fiind prolifici și utili în societate).

Ce este un „cod etic al cuplului“ și la ce ne poate ajuta?    

Respectul mutual, egalitatea, scopurile și valorile comune, angajamentul de a se dezvolta și crește împreună, sinceritatea, aprecierea și afecțiunea manifestată, responsabilitatea comună, înțelegeri făcute cu privire la rolurile financiare, cooperarea, empatia, rezolvarea problemelor cu optimism, relaxarea în abordarea situațiilor de viață și mult discutata temă a încrederii, împlinirea sexuală, educația copiilor. Iată câteva indicii despre ce ar putea să reprezinte un cod etic al cuplului. Avem nevoie de un scut, de o barcă de salvare pentru a evita tensiunile iminente apărute ca urmare a provocărilor din relația de cuplu. Arii ale relației de cuplu în care există potențial de conflict, ca urmare a culturilor diferite din care provin cei doi parteneri pot fi: timpul liber și prietenii, treburile casnice, copiii, sexul, munca, banii, familia de origine și socrii, religia, adicțiile. Codul etic al cuplului ar putea fi făcut pe timp de pace și nu război al cuplului. Deciziile luate în situații de criză devin de cele mai multe ori impuneri, și nu pot fi considerate idei asumate.

De exemplu, egalitatea, așa cum este văzută de Alfred Adler reprezintă „regula de aur a traiului în comun“. Atâta vreme cât în societatea noastră va continua lupta de putere între sexe, sau subordonarea, relațiile de cuplu vor sta sub imperiul inegalității. Iar inegalitate înseamnă probleme în cuplu. Un alt exemplu ar fi respectul mutual. Alfred Adler definește acest concept astfel: „Te respect și îți cer să mă respecți, mă voi respecta pe mine și îți cer să te respecți pe tine“. Fiecare individ este unic, așa că și codul etic al fiecărui cuplu este unic, și pentru că există o dinamică și o evoluție constantă a relației de cuplu, și sistemul de valori trebuie reanalizat și reactualizat. Prin elaborarea unei linii directoare a traiului în comun, cei doi își asumă responsabilitate egală pentru visul comun. Un vis nu se impune, visul se visează în doi!

Când este recomandat să ne gândim la a merge la terapie de cuplu?

Psihoterapia de cuplu devine o cerință când partenerii cred că au făcut tot ceea ce se poate pentru a funcționa. Când ajung însă în cabinetul de psihoterapie, află câte alte lucruri mai pot face împreună pentru binele relației, și eventual, câte lucruri ar fi recomandat să fie evitate pentru a face o muzică frumoasă împreună. În general, partenerii se pot confrunta cu unele dintre următoarele situații: sunt în impas, încearcă să rezolve problema, dar dau de o altă problemă, sunt în cascada divorțului, sunt prezenți călăreții Apocalipsei (disprețul, critica dură, defensiva, tăcerea de gheață), lipsesc nevoile psihologice cruciale pentru relația de cuplu, există inegalitate, există lipsa respectului reciproc, iubirea este pseudo-iubire, conectarea emoțională este rece și indiferentă sau agresivă, atmosfera casei este negativă și descurajatoare, există cuvinte badjocoritoare, numărul unu prioritar devine căutarea superiorității sau obținerea controlului, apare nevoia de retaliere, poate apărea violența casnică, copiii sunt sacrificați aflându-se la mijloc (ș.a.m.d. foarte departe; omul este extrem de creativ în a-și trăi viața în zona neutilă a sa). Vorbim în acest moment de o potrivire în nepotrivire a stilurilor de viața sau a personalității celor doi parteneri de cuplu.

Care este experiența ta cu cuplurile din România; suntem noi românii mai deschiși la această formă de terapie sau încă ne ascundem după scuze?

Îți mulțumesc pentru această întrebare. Am ocazia astfel să demitizez ideea că semenii noștri nu ar căuta ajutor de specialitate pentru psihoterapie de cuplu. În România sunt cel puțin 32 de Școli de Psihoterapie din modalități diferite. Absolvenții, foarte bine pregătiți, după ani buni de formare în domeniul psihoterapiei (4-6-7 ani) își deschid practica psihoterapeutică sau sunt angajați. Acești oameni inimoși, acești sanitari ai lumii, aceste suflete care pun din sufletul lor în sufletul semenilor lor, pot mărturisi despre experiențele lor de practică clinică. Psihoterapia de cuplu este o specializare mult dorită în timpul programului de formare, astfel că vocația este cultivată încă din primul an de formare. Îți vorbesc despre cei ce se formează, pentru a-ți face o idee despre ce înseamnă să interacționezi într-un moment de descurajare a vieții de cuplu, cu un om care rezonează cu tine în cele mai intime frământări. Dar știu că ai o idee! Odată ce ai fost la borcanul cu miere de albine vei dori să revii sau cel puțin să le recomanzi celor în nevoie, să apeleze la ajutor de specialitate. Ca în orice domeniu, sunt psihoterapeuți și psihoterapeuți. Nu există însă, cel mai bun psihoterapeut. Există însă cel mai bun psihoterapeut pentru tine. Și pe acesta trebuie să îl căutați și să îl găsiți. Și când îl veți găsi, veți descoperi mult mai mult decât o mână întinsă într-o situație de impas. Vă doresc să aveți curajul de a fi imperfecți și de a admite că și oamenii puternici au nevoie, din când în când, de un braț pe care să se sprijine. Avem nevoie unii de alții. Ca o mărturisire de final, când voi avea mijloace, voi pleca cu caravana prin țara și la țară, cu cabinetul meu de psihoterapie de cuplu. Va fi ca un galantar cu prăjituri!

Închei cu un citat din Alfred Adler: „Viața este sfântă. Venereaz-o!. Tot ce ți se întâmplă este important“.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută