fbpx
skip to Main Content

„Nu cred că oamenii se nasc rasiști, copiii nu sunt rasiști până când sunt învățați să fie rasiști“, spune Paula Mitracu, mama unei fetițe cu pielea de ciocolată, așa cum îi place ei să spună. Asistăm de câteva săptămâni la dezbateri despre rasism la televizor, în mediul online și cam la fiecare întâlnire cu grupurile de prieteni. Sunt discuții care uneori devin aprinse. Mi se pare complicat să vorbești despre rasism, dacă nu te-ai confruntat niciodată cu el, dar știm că încă există, din păcate, deși ne aflăm în anul 2020. Așa că am vrut să aflu părerea Paulei, mama unei minunate fetițe mulatre, care are 8 ani și este o apariție exotică în Alba Iulia. 

Care sunt reacțiile în societate, atunci când oamenii o văd pe Ayana?

În Alba Iulia, reacțiile sunt bune în proporție de 90%. În restul de 10% se găsesc reacții precum ridicatul din sprânceană și privitul insistent sau remarcile negative. Chiar zilele trecute, am trecut pe lângă un bărbat care avea cam 50 de ani și l-am auzit spunându-i Ayanei „țigancă“ – din senin. Ayana era pe bicicletă și nu l-a auzit, din fericire. Din partea adulților, sunt remarci scurte: „Țigancă…“, „Uite la aia!“ sau „Cred că e adoptată“. Bunica Ayanei a pățit asta. Într-un hipermarket, a venit cineva la ea și a întrebat-o dacă fetița e în plasament. E greu când crește copilul și înțelege și aude astfel de remarci. În cazul nostru nu se întâmplă des, în schimb e foarte băgată în seamă pentru că e diferită și fiindcă are părul creț și toată lumea vrea să-i pună mâna în păr. Acum îi place, dar când era mică nu mai suporta să-i pună cineva mâna pe cap. A avut o perioadă în care nu voia deloc să stea la poze, pentru că se săturase să tragă lumea de ea să facă poze. De cele mai multe ori, lumea o remarcă pentru că e exotică, dar și când sunt episoade urâte, trec în umbră cele frumoase…

Vedem ce se întâmplă în această perioadă în SUA. Cum e perceput rasismul în România, după părerea ta?

În România, din punctul meu de vedere, rasismul nu e îndreptat asupra persoanelor de culoare, e doar extrapolat. Noi în societate și în familie nu învățăm să fim rasiști împotriva celor de origine africană, dar învățăm din diferite părți să fim rasiști împotriva romilor. Înveți acasă de mic că „dacă nu ești cuminte, te fură țiganii“ sau circulă expresii precum „ce țigan ești“, cu referire la cineva care nu se ține de cuvânt. Noi avem băgată în cap ideea asta de mici, iar copiii, chiar dacă nu o aud acasă, e posibil să o învețe la școală.

De ce spui asta?

Suntem o generație de anii ʼ80. Tu ai văzut pe vremea ta în clasă vreun copil rom să stea în primele bănci? Tot timpul stăteau în ultimele bănci la școală, pentru că așa îi puneau profesorii. Iar dacă nu îi puneau profesorii, se puneau ei – deoarece se marginalizau singuri, nu se simțeau primiți. Eu țin minte că am avut colegi romi care stăteau în spatele clasei și li se reamintea tot timpul că sunt țigani. Asta am citit și într-o carte, pe care i-o citesc Ayanei. Un caz cu o fată din America: în momentul în care au permis ca afroamericanii să circule în aceleași autobuze cu albii (pentru că mulți ani nu au avut voie), albii stăteau în față, iar afroamericanii aveau rezervate locurile din spate. Exact ca la noi în clase. Fără să vrei, cumva, crezi că locul lor e în spate.

Uneori, părinții se bagă între conflictele dintre copii. Au avut loc incidente cu persoane de la care nu te așteptai?

Da. Se juca în fața blocului cu o fetiță și s-au certat, așa cum mai fac copiii, iar tatăl acelei fete i-a spus: „Tu, negresă, dacă te prind, îți rup picioarele!“ Dacă era cineva oarecare de pe stradă, nu mă afecta atât de mult, dar m-a deranjat pentru că era tatăl unei fetițe cu care ea se juca destul de des, al unei prietene, nu orice adult. Nici măcar nu a fost Ayana cea care mi-a zis cum a jignit-o, au fost fetele mai mari de la bloc, care au venit să îmi spună că Ayana plânge; fetele i-au luat apărarea, iar pe ele le-a afectat și le-a deranjat modul în care i s-a adresat acel bărbat Ayanei. 

Cum percepe ea astfel de incidente?

℗PUBLICITATE


Incidentul s-a întâmplat acum doi ani; iar în perioada aceea a început să spună că ei nu îi place părul ei, pentru că e creț, că nu îi place pielea ei, pentru că vrea să aibă pielea albă. Acela a fost momentul în care am dus-o cu mine la solar. Am chemat-o cu mine să vadă că sunt multe femei care își doresc pielea mai închisă. A stat în sala de așteptare și i-am explicat că toate acele femei stau la rând ca să se bronzeze, să li se facă pielea de ciocolată. Erau reclame cu femei bronzate, cu creme care îți închid nuanța pielii. M-au auzit femeile de acolo și i-au spus și ele că le place pielea Ayanei, că dacă ar avea pielea ca ea nu ar mai merge la solar să dea bani pentru a se bronza. Eu chiar am intrat atunci în solar și i-am arătat cum mi s-a închis pielea, ca să înțeleagă că acele femei chiar își doresc o piele mai închisă și că ea are o piele frumoasă.

Ayana are 8 ani în prezent. Cum o pregătești pentru perioada adolescenței, când oricum viața pare mai grea pentru orice tânăr?

Ceea ce încerc eu, încă de când era mică, e să o fac să înțeleagă cât de frumos e tenul închis și cât de norocoasă e că are tenul închis. Am încercat să o pregătesc pentru când va crește. Cine își va dori să o jignească sau să o rănească, se va folosi de asta; va fi primul lucru pe care îl va folosi împotriva ei, e cel mai la îndemână. Așa cum se întâmplă în cazul unui supraponderal – i se spune „grasule“; dacă cineva poartă ochelari, i se spune „ochelaristule“. Mă aștept să i se reproșeze și ei culoarea pielii. Nu îmi doresc să ajungă vreodată să îi displacă ceva atât de frumos, ceva care o face pe ea atât de deosebită, nu vreau să ajungă să îi creadă pe acei oameni. Când era la grădiniță, a întrebat-o o fetiță dacă e murdară pe față, iar un băiețel i-a zis că e țigancă. I-am spus să nu se simtă jignită, dacă cineva îi spune țigancă, pentru că nu e ceva rău. Dar când îi spune un copil așa, să îl trimită să se uite la televizor, să vadă artiști. I-am arătat-o pe Beyonce și alți artiști foarte talentați, care pot fi modele pentru copii.

Alba Iulia este un oraș mic, bănuiesc că o știe foarte multă lume. Îi e ușor să își facă prieteni?

Ea fiind exotică, o țin minte copiii și ajung să crească cu ea și să nu li se pară ieșită din comun. Copiii din clasă și prietenii ei nu mai văd neapărat că ea e diferită. Depinde mult de cum sunt crescuți copiii. Văd că sunt copii pe care îi întâlnește și nu au nicio reacție, o iau ca și cum ar fi ca ei, ceea ce mă bucură – asta dovedește normalitate. În schimb, părinții au altă reacție. Nu neapărat în sens negativ, dar se miră de cât de exotică e. Adulții sunt cei ce remarcă diferența. Rar se întâmplă asta la copii. Copiii se prezintă unii pe alții, își fac cunoștință între ei. Nu cred că oamenii se nasc rasiști; copiii nu sunt rasiști, până când sunt învățați să fie rasiști. 

O înveți ce înseamnă rasismul?

Cred că greul de acum va veni și încerc să o învăț treptat ce înseamnă rasismul. I-am explicat pe înțelesul ei că există oameni cu pielea de ciocolată și oameni cu pielea de vanilie. Îi citesc povești ale unor oameni care s-au confruntat cu rasismul. I-am explicat că au fost vremuri în care cei de culoare nu aveau voie să se căsătorească cu cei albi, iar atunci mi-a spus că e fericită că s-au încheiat acele vremuri, pentru că, dacă mai erau valabile, ea nu ar mai fi existat. Încerc să o învăț să facă diferența între bine și rău și să nu se lase manipulată, să aibă încredere în ea și să nu le permită altor oameni să o convingă că ce are ea atât de frumos ar fi un defect. 

Oameni de ciocolată, oameni de vanilie sau, pur și simplu, oameni. Probabil că lumea ar fi mai bună, dacă am fi educați și învățați de mici că suntem cu toții diferiți și că tocmai în asta constă frumusețea vieții. Că nu „trebuie“ să fim într-un anumit fel, pentru a fi acceptați și iubiți; că nu „trebuie“ să avem un anumit pigment al pielii; că ești frumos, dacă ești bun; și că nu e bine să generalizăm. Îmi amintesc că și eu am auzit când eram copil, din diferite părți, că „vin țiganii și mă fură“, dacă nu ascult. Și îmi amintesc de un moment când eram la țară și mă jucam cu mai mulți copii de pe uliță, despre care mi-au spus câțiva adulți să am grijă – că sunt țigani. Abia atunci am observat asta și mi-a fost teamă. Mi-au indus o teamă care nu își avea locul și nici vreo justificare. Am avut noroc că mama mea mi-a explicat că asta nu schimbă cu nimic lucrurile și că sunt prietenii mei în continuare. Și așa a fost.

Andreea Brașovean

Andreea Brașovean, jurnalist cu 14 ani de experiență. A realizat reportaje în zona socială, dar și în alte domenii. Este pasionată de cărți, teatru, psihologie și balet.

Back To Top
×Close search
Caută