Aylin Cadîr s-a născut la Constanța, în 1985, într-o familie care i-a suflat în aripi să-și împlinească dorințele și aspirațiile proprii. La doar șaisprezece ani a luat drumul Bucureștiului, dorind să cucerească scena muzicală în cadrul concursului „Alege Asia“. Ulterior, a fost parte componentă a trupei Pops, iar la douăzeci și doi de ani deja își făcea debutul în serialul „Cu un pas înainte“, difuzat la ProTV. A urmat Facultatea de Arte, secția actorie, din cadrul Universității Hyperion și, în prezent, o găsim jucând în piese de teatru, în musicaluri, dar și în lungmetraje. Dincolo de asta, muzica joacă un rol special în viața ei. Abordează genul jazz și reușește să-și creeze propria trupă de instrumentiști Aylin & The Lucky Charms alături de care, în 2013, lansează albumul jazz-pop „Cloud“.
Este familistă convinsă, este soție și mamă a doi băieți, de care se ocupă îndeaproape. Deși am putea spune că toate activitățile enumărate anterior îi ocupă tot timpul, Aylin este genul de om care nu obosește niciodată, mereu cu zâmbetul pe buze și plină de viață. Despre cum reușește să fie mereu tonică, optimistă, organizată, aflăm în interviul de mai jos.
Când spui „fericire“… care sunt primele gânduri care-ți vin în minte?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Fericirea este ceva ce vine și pleacă și nu o pot cuantifica decât uitându-mă înapoi, la momente în care acum știu că atunci eram fericită. Și nu e nimic ce implică vreun foc de artificii. Fericirea este o conversație bogată și liberă cu prietenii, la un pahar de vin. Fericire este atunci când copiii sunt sănătoși și se aud râsetele lor prin casă, fericire este atunci când el se uită la mine de parcă mă vede pentru prima oară.
Obiceiul din copilărie la care nu ai vrut sau nu ai putut să renunți…
Am fost un copil cuminte și ascultător. Și reflexul meu ca adult este tot așa. Dar, mă lupt cu asta. Nu îmi place. Nu e sănătos.
Lumea spune despre tine că ești o apariție „exotică“ – tu cum te vezi, privind din interior?
Acest „exotism“ – văzut de ceilalți – nu m-a ajutat prea tare în profesia mea. Nu prea mi-a sunat telefonul pentru filmul românesc, de exemplu. Obișnuiam să cred că e un atu și poate că a fost la început. Ca actriță, în România, dacă ieși prea tare în evidență nu este un plus. Profilul actorului de film românesc pare să fie foarte similar cu al unui spion bun, la care principala calitate este să aibă abilitatea să „blend in“. Iar eu ies în evidență ca… un turc printre români. Ce-i drept, am crescut știind că sunt diferită. Am crescut dorindu-mi să fiu un pic mai albă, dorindu-mi să nu mai am pistrui și să am un nume mai simplu pentru ca oamenii să nu se mai strâmbe când îmi aud numele. Toate acestea sunt lucruri de care azi sunt mândră. Astăzi, sunt o mulțime de mame care îmi scriu că vor să își numească fetițele Aylin. Ceea ce mi se pare foarte frumos, dar și foarte haios, având în vedere că mie, când eram mică, îmi era rușine sa-mi spun numele. „We’ve come a long way“ – cum ar veni.
Cu care dintre regulile sanitare (anti-covid) îți este cel mai greu să trăiești?
Mi s-a întâmplat, de cel puțin trei ori, să mă întorc din drum pentru că nu aveam masca la mine. Dar în rest sunt OK cu ce e de făcut. Mă spăl pe mâini, de foarte multe ori, am gel antibacterian și șervețele umede antibacteriene în toate gențile și în casă (la toate intrările și ieșirile). Nu mă bag în locuri aglomerate. Nu merg la petreceri – și de asta îmi este tare dor. Păstrez distanța. Stau cât pot de mult acasă și, când nu se poate, îmi limitez ieșirile în locuri cu puțini oameni.
Cum le explici copiilor tăi că este important să ne protejăm și să respectăm restricțiile recomandate, pentru a evita răspândirea virusului?
Sunt mici încă și învață prin imitare. Așa că, îi învăț prin puterea exemplului.
Care ar fi cel mai important mesaj de transmis semenilor noștri care consideră că noul coronavirus nu există?
Nu știu ce să le zic acestor oameni. Dar aș vrea foarte tare să terminăm cu perioada asta și nu o putem face decât dacă luam acest virus foarte în serios. I-aș întreba dacă preferă să stea, din nou, închiși în case? Pentru că în ritmul de acum putem ajunge foarte ușor, din nou, la asta.
În plus, nici nu mai contează dacă crezi sau nu că există acest virus. Certitudinea este că nu ne putem continua viețile într-un ritm normal, din cauza limitărilor impuse. Faptul că unii nu cred că exista Covid sau că este „doar o viroza ușoară“ (cum am mai auzit), nu îmi va redeschide mie teatrul, din septembrie, sau școlile și grădinițele. Ce contează, acum, este să funcționăm ca o comunitate pentru a reveni, cât mai curând, la un ritm cât de cât normal. Și până la urmă nu trebuie decât să purtăm mască, să ne spălăm des pe mâini și să păstrăm distanța fizică. Nu e atât de complicat!
Când spui „ceartă“ – care sunt comportamentele în care te implici, deși știi prea bine că nu sunt adecvate, dar totuși „te ajută“ să te descarci?
Fac tot ce știi că se face într-o ceartă. La ultima ceartă nasoală, eram atât de frustrată și de enervată încât nici țipetele nu îmi mai ieșeau pe gură. Gâtul mi se sugrumase din cauza emoției foarte intense. Am fost foarte surprinsă de asta. Când pot, mă abțin, dar uneori cred că este sănătos să te lași în emoțiile alea intense. Uneori, este sănătos ca ceilalți să vadă că ești foarte nervos. Alteori, mai bine îți ții nervii pentru tine. Trebuie doar să știi să citești bine momentul.
℗PUBLICITATE
Dacă treci noaptea pe stradă și perdelele ferestrelor sunt trase… arunci o privire în casele oamenilor sau treci ca și cum ai fi complet dezinteresată?
O, mă uit! Clar! Oricând pot trage cu ochiul în casele oamenilor o fac. Este una dintre plăcerile vieții.
Unul dintre subiectele cele mai controversate ale acestui an este educația sexuală. Care sunt prime informații pe care tu, în calitate de copil, le-ai aflat la acest capitol?
Eu, în calitate de copil, nu știam nimic. Țin minte o discuție aprinsă cu alți copii, în care fiecare povestea ce știa. Și mi se părea fascinant. Cel mai interesant lucru de pe pământ. Pentru părinții mei a fost un subiect tabu. Așa că mi-am luat informațiile de pe unde am putut. Puțin de la lecțiile de anatomie, și cel mai mult din filme și de la discuțiile cu prietenii.
Care sunt cele mai mari mituri pe care le-ai auzit despre sexualitatea umană?
Am auzit că bărbații vor tot timpul și am aflat cu dezamăgire că nu e așa…
Cum asiguri educația sexuală a copiilor tăi?
Le vorbesc deschis despre diferențele dintre femei și bărbați. Nu tratez nuditatea cu rușine, ci ca pe ceva absolut natural. Avem cărți de anatomie, pentru vârsta lor, pe care le răsfoim și pe marginea cărora stăm să povestim.
Care este relația ta cu banii? („Love, hate, complicated“)
Relația mea cu banul nu este una de „hate“ și nu este una de „love“, nu este deloc pasiune, adică nu ne dorim unul pe altul cu disperare, dar nici foarte „complicată“ nu este. Este o relație fericită, bazată pe funcționalitate.
Când nu merg prea bine lucrurile în plan profesional, cum faci față incertitudinii și îngrijorărilor?
În meseria mea incertitudinea și îngrijorarea sunt parte din „job description“. Chiar și atunci când ai un angajament stabil cu un teatru, cum este cazul meu, de exemplu, știi că asta nu înseamnă nimic într-un domeniu în care oricine este dispensabil. Aici mi se pare extraordinar de important rolul familiei, în orice formă ar exista ea. Fie că este una extinsă, fie că e vorba de câțiva prieteni pe care te poți baza. Iar eu am și una și alta.
Al cui este umărul pe care ai învățat să-ți descarci durerile și năduful?
Soțul meu are umărul pe care mă descarc. Uneori tot el este cel care mă liniștește. Alteori e soră-mea sau o prietenă bună.
Ce este cel mai greu pentru tine: să spui ceea ce simți sau să îți temperezi modul în care o spui?
Deseori mi se întâmplă să îmi fie dificil să-mi dau seama ce simt cu exactitate. Să am o idee despre ce mi se întâmplă, dar să nu pot cuprinde toate aspectele problemei și din cauza asta să nu reușesc să înțeleg întru totul. Mai ales când e vorba despre ceva sau cineva de care chiar îmi pasă. Din cauza acestei dorințe de a înțelege foarte bine ce mi se întâmplă în situații presante, in care trebuie „să mă explic“, uneori sunt de-a dreptul mută. Ori din dorința de a nu răni pe cineva, ori pentru că mi-e teamă că nu am să reușesc să mă explic în „mute mode“. În trecut era rău de tot. Acum, parcă mă descurc mai bine. Când ajung, până la urmă, să pot verbaliza ce simt, nu mă mai gândesc la cum o spun. Nu mă temperez. Zic. Mă eliberez.
Photo credit: Alex Gâlmeanu
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
