Bănuțul

De data asta, povestea mi-a bătut în geam cu degetele ploii, o ploaie ce-anunța invazia multicolorei toamne. Toamna, poveștile sunt mai înfrigurate și mai triste, iar eu sunt mai… sensibilă la ele. Și cred că ele s-au cam prins de asta, căci totdeauna, toamna, fiecare poveste are pentru mine câte-un mesaj ascuns. De unde știu că-i pentru mine? Simplu, el nu e nici scris, nici șoptit, nici împachetat, nici cântat și nici desenat. E o stare, ca o mirare, ca atunci când îți auzi numele strigat de o voce care-i departe, în alt oraș, dar tu o auzi și te minunezi, ca atunci când, uneori, dimineața simți că în tine s-a trezit o altă femeie, mai frumoasă, mai vie – și te minunezi… Sau ca atunci când îți aduci brusc aminte că ai de făcut un lucru plăcut, pe care l-ai tot amânat. Mi-a trebuit ceva timp să învăț să-i deslușesc înțelesul, mai ales că de fiecare dată mesajul alege altă cale. Dar când pe buze-mi înflorește un zâmbet, el știe că am înțeles și pleacă…

Uneori, în povești se adună fel de fel de personaje – unele reale, altele închipuite… De unde știu că sunt închipuite? Cele închipuite la început sunt nemișcate, stau ca fluturii prinși în insectar și, atunci când îi atinge o pală de vânt stârnită de-o bătaie mai puternică de inimă, prind viață și animă toată-nchipuirea.

M-am dus la geam. Ploua cu poftă, bogat și des. Pe-un ram de copac golaș, stăteau două turturele una lângă cealaltă. Cu aripile ușor coborâte ca și cum ar fi fost îngreunate de ploaie, primeau furia ploii, nemișcate. Deasupra lor, într-un abur ușor, am intuit povestea…

Pe ușă a intrat un cuplu – doi oameni triști, brațele lor atârnând pe lângă corp păreau două aripi îngreunate de ploaie. Dar nu, nu vreau să cred nimic despre ei…

Ne-am așezat…Ușor, pe un ton de baladă romantică a vorbit Ea; apoi apăsat și hotărât, El. Nu era un cuplu obișnuit, Ea divorțată, El captiv într-o căsnicie ca o apă călduță cu gust sălciu. Și fără scăpare. Nu știau exact pentru ce erau aici; fiecare mergea pe alt drum și voia să-l aducă pe celălalt pe drumul lui. În încercările lor, pierduseră bucuria. Bărbații se îndrăgostesc de ce văd, femeile de ce aud… Ea, trecută ușor de 40 de ani, cu o frumusețe cuminte, mișcarea picioarelor cu glezne subțiri, ușor studiată, o făcea atrăgătoare. El, ușor sub 40 de ani, un chip obișnuit, dar o voce baritonală cu inflexiuni senzuale.

Aveau în spate o iubire de 2 ani sau, mai bine zis, spectrul unei iubiri care nu purtase în ea niciun strop de materialitate. În țesătura unei „prietenii profesionale“, se prinsese un trandafir roșu, de 8 Martie, și de atunci s-au privit altfel și încet-încet s-au îndrăgostit. El o iubea, Ea se împărtășea cu iubirea lui ca și când ar fi fost o anafură nebinecuvântată. El tânjea să o iubească în umbra înserării, ea îl visa în lumina soarelui, acolo unde el nu putea ajunge. Păreau doi naufragiați pe malurile diferite ale aceluiași râu, din apele căruia nu puteau bea. Și se stingeau încet… triști și aproape bolnavi de atâta nefericire…

De ce erau aici, ce obiective putea avea această terapie, ce voiau de la o astfel de relație…?

℗PUBLICITATE

---

---

Simțeam iubirea lor în felul în care se priveau, cum își vorbeau. Era o alunecare mătăsoasă a cuvintelor scurgându-se de la unul la altul, care mă atingea și pe mine și mă făcea să vibrez, ceva tainic ne unea parcă pe toți trei. Iubirea lor mă seducea și-mi era din ce în ce mai greu să rămân „un Ulise surd la cântecele sirenelor“. Și totuși trebuia, nu puteam nici să-i hulesc, nici să le dau binecuvântarea mea. Trebuie? Nu, eu nu trebuie nimic, important era ceea ce-și doreau ei.

Voiau să fie vii și să-și trăiască iubirea. El, prins în capcana unei căsnicii fără sfârșit și fără iubire, și-o dorea mireasă a sufletului și trupului. Ea, prinsă în mrejele unei iubiri adevărate și puternice, îl dorea numai pentru ea, definitiv și irevocabil, în fața întregii lumi. Nu era posibil, definitiv și irevocabil… O singură dată s-au atins, de ziua lui, pe care au petrecut-o în alt oraș. Atunci ea i-a făcut cadou un sărut. Și-a lipit obrazul de al lui, gura i-a alunecat către gura lui și într-un gest aproape copilăresc i-a supt ușor buza. Pentru o clipă, el și-a închipuit gestul ca și cum ar fi făcut dragoste, chiar dacă ea îl primise așa cum țărmul primește valul… De atunci, simțea că iubirea îl arde pe dinăuntru – și ea suferea alături de el. Dar era neînduplecată și se vedea asta în pumnul pe care mai tot timpul l-am văzut strâns, încordat ca și cum ar fi ascuns în el un bănuț cu care să-i plătească lui libertatea, să-i dăruiască iubirea.

Dintr-o altă poveste, am aflat că fiecare dintre noi, când coboară în lume, primește ca dar de viață un bănuț. Copiii mici știu asta și, de aceea, pumnii lor atuncea când se nasc sunt strânși; ei știu, acolo au bănuțul. Bănuțul pe care vor primi în schimb iubirea.

Doar că, îndrăgostiți de el, când creștem, uităm să-l dăruim… sau nu putem… sau nu mai vrem. Acel bănuț se dăruiește fără să ceri nimic în schimb – și-i greu, dar numai așa ajungi la o iubire adevărată, trăită și simțită. Câți nu au încercat să-și cumpere iubirea, însă atunci primeau în schimb doar o iubire-nchipuită, ca niște fluturi frumoși și colorați, dar imobilizați într-un insectar. Fiindcă doar o bătaie puternică de inimă ar face ca aerul să înceapă să se miște și aripile lor să prindă viață.

Cât timp am lucrat împreună, simțeam că merg pe o sfoară subțire la zece metri deasupra solului. Ei au săpat, au construit, au contemplat, s-au odihnit, au cântărit, au măsurat, au stricat, au aranjat din nou. La un moment dat, s-au oprit și au admirat munca lor de un an de zile. I-am însoțit fără să-i judec și fără să le spun dacă e bine sau e rău. Au expus variante, au evaluat consecințe, și-au asumat consecințe, au ales în cunoștință de cauză…

Și, într-una din zile, când au intrat în cabinet, ea avea brațele pline de flori și soarele în ochi. A ridicat brațele în sus și mi-a arătat palmele deschise, dăruitoare. Cu vocea lui caldă și groasă ca mierea, el mi-a spus că sunt fericiți.

Când ușa s-a închis în urma lor, m-am întrebat dacă nu cumva fusesem prea „prinsă“ în povestea lor și pierdusem mesajul meu din această poveste. Îmi strângeam gânditoare lucrurile și, când să-mi scot cheile să încui ușa, mi se rostogolește din poșetă „bănuțul“ meu.  Pe buze-mi înflorește, gânditor, un zâmbet…