În centrul teoriei atașamentului stă o explicație bazată pe evoluție, pentru asemănarea, uneori insuportabil de mare, despre care simțim că există între noi și copiii noștri. Toate mamiferele nou-născute se atașează de cei care le acordă îngrijire, hrănindu-le și apărându-le de prădători, adică asigurându-le supraviețuirea.
În cazul puilor de om – care se nasc efectiv neputincioși, capabili să exercite doar cele mai simple funcții anatomice –, dependența timpurie de cineva care să-i îngrijească este atât de mare, încât părintele și copilul trebuie să funcționeze, într-un fel, ca un tot, timp de mai mulți ani de zile. Dar, așa cum îmi spunea maestrul meu zen, de origine italiano-americană, născut și crescut în Jersey: „Tu și eu suntem același lucru, însă eu nu sunt tu, și tu nu ești eu.“
Cât de dureroasă a devenit această realitate când s-a născut Azalea! Monada noastră indisputabilă – pe când se afla în pântecul meu, împărțeam totul, inclusiv mâncarea și oxigenul – s-a zdrobit de crunta realitate a faptului că eram, în fapt, două ființe diferite: de o parte eu, iritată că ea, de cealaltă parte, era un ghemotoc de nevoi care cerea de la mine ceva ce nu credeam că am cum sau că vreau să dau.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
„Ce fel de mamă sunt? Ce fel de om?“ Acestea erau întrebările care mă măcinau.
Descoperind știința atașamentului, ceva m-a atras – profilul unei întrebări încă neconturate. Am ajuns să găsesc mențiuni despre o procedură de laborator numită situația nefamiliară, care era folosită la cercetarea clinică pentru a observa și a stabili modelele de atașament dintre îngrijitori – mame, în cea mai mare parte, la început – și copiii lor de un an. O mamă și bebelușul ei intră într-o încăpere cu două scaune și niște cuburi pe podea. Mama se așază pe scaun și copilașul se joacă. Sau nu. Apoi intră un străin și mama părăsește încăperea. Copilul este lăsat cu străinul, apoi – singur. Ceea ce se întâmplă mai departe în relația dintre aceștia doi e atât de important, încât pentru copil va conta pe viață. La fel și pentru mamă, după cum aveam să aflu mai târziu.
Am fost imediat atrasă de ideea că testul situației nefamiliare putea să-mi spună ce fel de mamă sunt. Speram că ceea ce urma să aflu mă va achita de răul pe care mi-era teamă că puteam să i-l produc fiicei mele. Dar, dincolo de asta, voiam să aflu cât mai multe despre situația nefamiliară pentru că mă gândeam că avea să-mi dezvăluie ceva important despre iubire. Așadar, interesul mi s-a deplasat imediat spre „doamna profesoară“ Mary Ainsworth, cea care inventase procedura.
℗PUBLICITATE
Ainsworth s-a născut în 1913 și a murit în 1999, la vârsta de optzeci și cinci de ani, specialistă apreciată în domeniul ei și reputată cercetătoare și teoreticiană. Necrologul care-i anunța dispariția în revista New York Times o descrie ca pe o „expertă în psihologia dezvoltării, care prin munca sa a revoluționat felul în care e înțeleasă legătura dintre mame și copii“. Inspirată atât de propriile întrebări cu privire la natura relației pe care o are un copil cu mama sa, cât și de pasiunea pentru abordarea științifică, ea și-a dedicat cariera observării, dezvoltării și înțelegerii dinamicii dintre părinte și copil – mai întâi pentru câteva luni în Uganda, în 1954; apoi în Baltimore, din 1964 până în 1967 – cu o profunzime și o rigoare considerate a fi „de neegalat“. Și-a supranumit munca din Africa „o experiență a oportunității“, inspirată de un ritual de înțărcare ce-i trezise curiozitatea, ritual care s-a dovedit însă, în cele din urmă, a fi doar un mit. Adevărata oportunitate, apărută întâmplător, o reprezintă faptul că ea se afla în Africa doar pentru că soțul ei mai tânăr insistase să meargă acolo pentru un proiect al său, iar ea, ca o soție model a anilor 1950, l-a urmat. Nefiind genul de om care să poată precupeți vreo clipă, Ainsworth a decis să se ocupe, cu ocazia aceea, de propria cercetare – un proiect despre dragostea care se înfiripă între părinte și copil în primii ani de viață.
Vizitând și conversând cu douăzeci și șase de mame din Ganda și cu copilașii lor, la fiecare două săptămâni, urmărindu-i pe cei mici mergând de-a bușilea, târându-se spre poala mamelor, Ainsworth s-a întrebat ce făcea ca unele dintre respectivele relații să pară naturale și plăcute, iar altele, bazate pe înstrăinare și anxietate, ajungând, în cele din urmă, să formuleze o ipoteză. Deși studiul ei din Uganda este puțin improvizat și nesistematic, a fost primul de acest tip și a pregătit terenul pentru ceea ce astăzi constituie deja o istorie lungă și complicată în materie de cercetare asupra atașamentului.
De asemenea, a pregătit terenul și pentru revelațiile care aveau să-mi schimbe mie viața.
Extras din cartea Știința atașamentului, volum publicat la Pagina de Psihologie și disponibil în shop-ul nostru.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
