Dintotdeauna – adică și înainte, dar și după ce am devenit mamă – am considerat că cea mai mare durere în această viață este să îți vezi puiul cum se stinge, fără ca tu să poți face ceva să schimbi asta. Orice suferință a copilului este o încercare pentru părinte, fie că vorbim de o răceală, fie că vorbim de o boală cronică sau de una rapid consumptivă, cum e cancerul. Acesta cred că este, de departe, cel mai înfiorător coșmar al unui părinte: să primească un asemenea diagnostic.
Ne place controlul, ne place să știm că putem gestiona lucrurile în viața noastră, dar de multe ori nu avem șansa asta. Nu avem nicio garanție că ziua de mâine ne aparține; este suficient să urmărim orice jurnal de știri, ca să ne reamintim că există conflicte, accidente, boli. Și tot ca să nu uităm că nu suntem atotputernici, acestea vin de cele mai multe ori „din senin“. Așa se întâmplă și cu diagnosticul de cancer. Totul e bine și, dintr-un anumit punct, totul se schimbă. Aflarea unei astfel de vești, pentru un părinte, aduce cu sine un întreg arsenal de trăiri și emoții: neputință, vină, tristețe, durere, furie, frică. Toate acestea sunt normale în astfel de situații și sunt de acceptat.
Toate etapele prin care un părinte trece de la aflarea unui astfel de diagnostic – șoc, negare, furie, tristețe, acceptare – sunt momente pe care le trăiește în preajma copilului. Intensitatea durerii cu care vine acest diagnostic este greu (aș zice, imposibil) de măsurat sau de cuprins în câteva cuvinte. Însă, așa cum nici în starea de sănătate clinică nu există părintele perfect, nici în asemenea condiții medicale nu putem vorbi de părintele ideal. În schimb, consider că în ambele situații putem vorbi de un părinte autentic și prezent lângă propriul copil.
Orice copil are nevoia fundamentală de a simți prezența și iubirea părintelui. Însă un părinte copleșit de durere găsește mai greu puterea să zâmbească, să fie prezent cu adevărat și, cu atât mai greu, puterea să țină cont de propriile nevoi, să aibă grijă și de propria persoană. Boala aduce cu sine multă suferință, dar aduce și oportunitatea de a te conecta cu copilul, de a petrece timp cu el, chiar dacă asta înseamnă uneori doar să îi stai alături, să îi spui că ești lângă el și că el este cel mai important pentru tine. Ca pentru toți cei din familie, lucrurile s-au schimbat, dar, așa cum și pentru tine viața curge diferit, știi că și pentru el e altfel și e greu. Să îl asiguri că, indiferent ce se va întâmpla, vei rămâne lângă el și veți face tot ce stă în puterea voastră ca să vă fie bine.
℗PUBLICITATE
Membrii unei familii care duce o astfel de luptă găsesc o forță extraordinară de a se mobiliza și de a fi alături, de a se sprijini unul pe celălalt. Aș zice că, împreună, ar putea muta munții din loc, chiar dacă uneori acești munți sunt pași în rezolvarea unor soluții medicale sau organizatorice sau chiar dacă sunt metafore pentru relațiile lor: copil-părinți, copil-bunici, părinți-bunici și așa mai departe. Boala și suferința care o însoțește îi alătură, îi aduc unul lângă altul. Și astfel, mai ales în acest context, putem înțelege cu adevărat #PutereaRelațiilor.
Oricine intră în contact cu o astfel de familie sau cu un părinte care se adaptează la diagnosticul de cancer al copilului său își poate lua răgazul pentru câteva clipe (sau mai multe) să redefinească lucrurile cu adevărat importante în propria viață. Mai mult decât atât, interacțiunea cu o asemenea poveste îi poate aduce beneficii și celui care privește din exterior. Fie că e specialist în domeniul sănătății, fie că e voluntar în diverse acțiuni desfășurate în secția de oncologie pediatrică. Dincolo de suferință și durere, orice zâmbet sau moment de alinare și conectare cu acești copii sau cu aceste familii generează în cel care intervine sentimentul că e util și că poate întreprinde ceva pentru cel de lângă el.
Aceasta este o oportunitate de a ne aminti că suntem oameni, că avem nevoie de ceilalți și că, din binele nostru, putem genera și binele celuilalt.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
