Bogdan Dumbravă face parte din categoria medicilor pe care România i-a recâștigat, alegând să-și practice profesia acasă, după ce a acumulat o experiență valoroasă în străinătate. Are un masterat în chirurgie, obținut la prestigiosul Royal College of Surgeons din Irlanda, este membru al American College of Surgeons și, de asemenea, un susținător entuziast al potențialului medicinii autohtone, considerând că aceasta are multe de oferit în prezent.
Bogdan Dumbravă militează cu convingere pentru ca tinerii mediciniști să exploreze și alte sisteme medicale, pentru a-și lărgi orizonturile și pentru a aduce în țară perspective și competențe inovatoare. Provine dintr-o familie de medici renumiți, în care meseria a fost transmisă cu rigoare, dedicare și fără compromisuri, creând o tradiție solidă a excelenței profesionale.
Am discutat cu Bogdan Dumbravă, medic primar în chirurgie generală, despre provocările și satisfacțiile de a practica ceea ce ai învățat, despre puterea exemplului urmat în familie și despre importanța compasiunii în actul medical – un element care, completat de competențele profesionale, aduce umanitatea în centrul practicii medicale.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Cum este viața unui medic român în Occident și cum se face că ați ales să reveniți în România?
Eu am fost plecat în Irlanda, o țară cu legături și prietenii foarte apropiate de Statele Unite, și recunosc că am avut o viață foarte bună și așezată, din punct de vedere profesional, iar această senzație mi-au dat-o și mulți alți colegi români, deja stabiliți acolo. Cu bucurie, dar și cu tristețe, în același timp, pot spune că în spitalul în care am lucrat inițial, „Our Lady of Lourdes“, din Drogheda, jumătate dintre colegi erau români. Prietenii și colegii care m-au găzduit când am aterizat în Irlanda sunt o familie de anesteziști români (familia Tungeai, Dervis și Cristina). De ce cu tristețe? Pentru că atât eu, cât și marea majoritate a colegilor medici n-am plecat de bine în acea perioadă de exod al medicilor din România (2008-2014). Și eram foarte mulți! Am plecat în anul trei de rezidențiat, având o bază solidă pe chirurgie minim invazivă, dobândită la Spitalul „Sfântul Ioan“ din București, și acest lucru m-a ajutat și acolo. Eram înaintea irlandezilor, din punct de vedere al manualității și al orelor petrecute în sala de operații.
Ce mecanisme de coping utilizați?
Predictibilitatea muncii și cea a vieții personale și economice, adică faptul că munca era răsplătită atât prin promovare profesională, cât și prin recompensare financiară, alături de timpul liber programabil (în care știam că îmi voi revedea familia), m-a ajutat foarte mult. Ne programam gărzile și zilele de sală cu trei-șase luni în avans și știam ce zile de studiu, cursuri, congrese, zile de concediu voi avea și când aveau să fie. Surgeons are creatures of habit (n. red., „Chirurgii sunt creaturi ale obiceiului“, ca să zic așa).
De la cine ați moștenit ambiția și perseverența față de studiu și dorința de îmbunătățire personală continuă?
De-a lungul vieții, am căutat să fiu înconjurat de oameni mai deștepți și mai bine pregătiți decât mine. Începând cu tatăl meu, dr. Doru Dumbravă, un medic pediatru foarte exigent și greu de mulțumit, continuând cu dr. Florin Turcu, îndrumătorul meu de rezidențiat (actual coleg și coach), apoi cu îndrumătorii mei (profesorii Thomas Walsh și Gary Bass) și, îmi permit a spune, cu prietenii mei din Irlanda, care mi-au văzut potențialul și care m-au promovat, respectiv m-au propulsat mult în carieră. Ca o concluzie a tot ce am realizat până acum, prof. dr. Cătălin Copăescu, care m-a cooptat în echipa dumnealui, de la „Spitalul Ponderas“ și, alături de care, cresc zi de zi.
V-am întrebat, mai devreme, despre viața de medic în străinătate. Dar cum arată viața dumneavoastră de când ați revenit în țară? Ce avem noi, românii, și nu se găsește peste hotare?
Nu cred că ține neapărat de români, cât de faptul că oricine dorește să se dezvolte și să ofere ceea ce știe în propria țară. Comparativ cu Irlanda, pot spune că am o viață mai așezată, în sensul că nu mai dau interviuri anual și nu trebuie să schimb spitalul, orașul sau casa, la un interval de un an – doi. După o vârstă, cauți să te stabilești undeva. Pe de altă parte, cât eram mai tânăr și fără alte obligații, mi-a prins foarte bine faptul că am lucrat în numeroase medii, cu o paletă variată de pacienți, superiori, dotări, stil de viață. M-a ajutat foarte mult, pentru adaptabilitate și pentru pragmatismul personal. M-a ajutat să știu ce vreau de la viață. Am lucrat și la o distanță de zece minute de mers pe jos până la spital, dar am făcut și naveta zilnic.
Cât de mult a contat experiența din străinătate pentru a vă contura atât personalitatea profesională, cât și raportarea față de viață? Ce a câștigat omul Bogdan din experiența celor nouă ani petrecuți în afară?
Am lucrat și am tratat pacienți din medii de la spital, să zicem regional sau județean, până la centrul de excelență din Dublin. De fiecare dată când schimbam locul de muncă, mă simțeam în altă țară! Am avut oportunitatea de a lucra în centre mari de chirurgie oncologică din Dublin („St. James Hospital“, „Connolly Hospital“), într-un sistem de sănătate bazat pe ghiduri, protocoale, screening-uri și, nu în ultimul rând, cu o populație educată în prioritizarea sănătății. În afară de gărzi, nu aveam surprize când intram în sala de operații. Am învățat să văd pacientul ca pe un tot unitar, într-un cadru multidisciplinar, nu doar pe partea chirurgicală. În plus, m-am învățat să am la îndemână toate investigațiile necesare, pentru o indicație chirurgicală corectă. Altfel nu se poate. Actul chirurgical este unul de echipă, mulat pe bolnav, reprezentând rezultatul unor investigații țintite și a mai multor minți puse la contribuție. Omul Bogdan a câștigat experiența de a se descurca singur și de a se simți confortabil când schimbă ceva major în viață. Îmi lua una-două zile să mă mut și să mă readaptez dintr-un oraș în altul și dintr-un spital într-altul.
Sunteți unul dintre medicii care este aproape de știință. Cât de importantă este această viziune bazată pe dovezi și cercetare în succesul muncii dumneavoastră?
Încă de când eram student, am admirat medicina anglo-saxonă și americană (deopotrivă), căci sunt bazate pe dovezi, ghiduri, și nu pe medicină după ureche, sau doar „din experiență“. Când trebuia să învăț (uneori în contratimp), pentru o materie în studenție, cărțile americane și englezești mă scoteau la liman, cu note mari într-un timp scurt (apropo de pragmatism). În plus de asta, viața de chirurg se împarte între chirurgia clinică, operativă, și cea bazată pe cercetare, prezentări, articole. În curriculumul de pregătire a medicilor englezi și americani intră, cel puțin, unul-trei ani de cercetare. Astfel, eu am căutat să mă împart în chirurgia de tip cercetare și clinică în perioada rezidențiatului. Ulterior, bazat pe cunoștințele dobândite, m-am axat mai mult pe partea practică.
Aici am avut două motive. Primul pentru că, pe măsură ce trec anii, va fi mai greu să te împărți între chirurgia clinică și academică (asta dacă vrei să ai și o viață personală). Iar al doilea este că studiile arată că, până la o vârstă, poți asimila temeinic cunoștințe teoretice, respectiv, poți susține examene. Or eu mi-am propus ca, până în patruzeci de ani, să am un CV robust și din punct de vedere al cercetării și examenelor pentru diverse trepte. Irlanda mi-a oferit acest suport de a mă împărți, cu succes, între medicina clinică și cercetare. De altfel, am absolvit și masteratul acolo. Ca rezident, am prezentat la diverse congrese (atât europene, cât și americane), începând de la București și până în San Diego. Din păcate, în România, cei care nu au plecat din țară și nu au experimentat și alt sistem medical încep partea de cercetare prea târziu și la vârsta la care, poate, nu mai ai timp să le împaci pe amândouă. În Irlanda, rezidenții din domeniul chirurgiei prezintă, în cadrul congreselor, încă din primul an de rezidențiat. La noi, începi să-ți faci loc pe la congrese mult mai târziu, pe principiul că „ești prea mic să înțelegi ceva“. Între timp, s-au mai schimbat lucrurile, dar nu voi uita când, în 2017, a avut loc „Congresul European de Chirurgie de Urgență și Traumă“ (ECTES) la București. Atunci s-a văzut clar diferența în discursuri și prezentări între români și vestici. La vremea respectivă, era o prăpastie adâncă. Și era păcat, pentru că au fost evenimente și eforturi supraomenești precum „Colectiv“ discutate, dar care nu au fost puse în valoare, așa cum ar fi meritat.
Studiile din sfera psihologiei sănătății ne arată că, pentru aderența la tratament, dar și în procesul de recuperare, relația medic-pacient este extrem de importantă. Ce strategii utilizați pentru a vă cultiva compasiunea față de pacienți și pentru a evita epuizarea sau oboseala emoțională?
Aici este o conversație foarte complexă. În Irlanda, am făcut cursuri de factori umani (Human Factors), unde ni se prezentau scenarii diverse, începând cu pacientul nemulțumit în camera de gardă, până la membrii familiei îndurerate a unui pacient oncologic în stadiu terminal, cărora trebuia să le dăm vestea nefericită, plus multe alte scenarii in between.
Acolo, în perioada rezidențiatului, intră în curriculum discuțiile cu pacienții și familiile acestora, în diverse circumstanțe și scenarii, care sunt exemplificate, inițial, în video-uri și în cursuri, iar apoi sunt exersate cu actori. Și, credeți-mă, ajută foarte mult! Cumva, te scot din zona de confort și înveți să acționezi împotriva a ceea ce ai face tu, în mod natural. Înveți inclusiv cum să comunici că ai avut o complicație în timpul operației și să expui acest lucru pacientului. Cele mai multe cazuri de litigii sunt din lipsă de comunicare. Prin urmare, irlandezii au abordat această problemă și au creat protocoale pentru gestionarea ei.
În cazul în care un tânăr student la medicină v-ar întreba dacă să meargă pe drumul parcurs de dumneavoastră sau să rămână în țară, ce l-ați sfătui?
Deși, față de anii 2010-2014, viața s-a schimbat în mai bine, eu tot susțin ideea plecării, măcar pentru câțiva ani, din țară. Nu două luni, ci măcar doi ani, ca să-și facă o idee. În ultimii zece ani, eu am schimbat două țări, cinci orașe, șapte spitale, opt case și multe alte consumabile. Treaba asta te învață să nu te mulțumești cu puțin și să pui alte condiții când te întorci. Cumva, în România, a rămas înrădăcinată mulțumirea cu mai puțin, de tipul „merge și așa“, munca neremunerată până la epuizare (mentalitatea de tipul „așa am făcut și noi“), triplul salt în fața superiorului, în condițiile în care ierarhia, în afară, este pe orizontală. Susțin plecarea tinerilor, și nu oricum, ci în țări cu o cultură diferită de cea a noastră. Încă din al treilea an de facultate (în 2006), adică încă înainte de a intra în Uniunea Europeană, eu am decis că nu voi pleca în țări balcanice sau latine, în care mare diferență nu va fi (nici din punct de vedere financiar, nici al eficienței și nici al bagajului informațional). Am țintit, mereu, către țări mai nordice.
Unul dintre motivele revenirii dumneavoastră a fost, cu siguranță, familia. Cum vă privesc membrii familiei văzând cât de departe ați ajuns în meseria pe care o practicați?
Familia s-a bucurat foarte mult. În primul rând, pentru că traversam, împreună cu mama, perioada de doliu în urma dispariției tatălui meu (iar eu eram un sprijin pentru ea). Apoi, soția mea care, la momentul respectiv, începea rezidențiatul pe anestezie și terapie intensivă, într-un spital foarte bun din București, coroborat cu schimbările din 2018 din punctul de vedere al salarizării medicilor (aș fi ipocrit să zic că nu a contat). Eu nu m-aș fi întors, cu experiența acumulată, să activez pe salariile care, la vremea când am plecat din țară, au fost și ele un motiv bine întemeiat pentru decizia mea. În plus, un an mai târziu, a izbucnit pandemia și astfel am putut fi toată familia împreună.
Care sunt perspectivele pe care le aveți cu privire la viitor și cum pot ajunge pacienții să beneficieze de experiența și cunoștințele dumneavoastră?
Datorită spitalului în care îmi desfășor activitatea și sub coordonarea profesorului Copăescu, mă dezvolt în sfera chirurgiei minim invazive și a endoscopiei digestive. Pot spune că aici, în acest spital, am dotările pe care le aveam în Irlanda și ceva în plus. Adică nu fac „cârpeli“ și compromisuri, și am viața pe care mi-am dorit-o. La fel cum nu se mai fabrică autoturisme fără mijloace electronice de siguranță, nici medicina nu se mai poate face doar pe simțuri. Recunosc, sunt o persoana corectă și tihnită și, în același timp, nu-mi place să improvizez și să n-am ce-mi trebuie la îndemână. Dacă la carte scrie că am nevoie de un anumit instrument sau de o anume investigație imagistică, înseamnă că trebuie să o am. Or acest spital îmi oferă această oportunitate și, față de pacienții mei, ofer servicii fără compromis, conforme ghidurilor, în sfera mea de expertiză.
Citește și: