Este publicitar cu ștate vechi, un profesionist fără egal care, pornind de la comediile clasice, a decis să scrie scenariul, dar să și regizeze pelicula „Țăndări“, ce va avea premiera pe 28 ianuarie. Nu a făcut rabat de la calitate și nici nu crede în umorul de carton, aspecte la care ține, cu tot dinadinsul, și în profesia sa. Cu toate acestea, este genul de persoană care nu renunță la spiritul său ludic și crede, cu toată puterea, în ceea ce poate produce umorul, atât la nivel individual, dar mai ales la nivel colectiv. Despre pasiuni, determinare, dar și despre terapie și despre viitorul advertisingului, am discutat în interviul #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine, cu nimeni altul decât Bogdan Naumovici.
De la adverting, la regie. Cum a fost acest parcurs și de când a încolțit această pasiune pentru cinematografie?
Am început să lucrez în publicitate în 1997. Până prin 2001-2002 fusesem deja la câteva zeci de filmări și lucrasem cam cu toți regizorii români din „Noul Val“. Erau și ei la început, nici unul nu apucase pe atunci să facă vreun lungmetraj, însă mai toți visau la asta, iar când filmau reclame, simțeam că le tratează ca pe un compromis necesar, iar asta mi se părea puțin nedrept, după ce munciserăm luni întregi să convingem un client să accepte un spot care nouă ni se părea creativ. Atunci, încurajat și de regizorul Radu Muntean, cu care lucram destul de mult, mi-am spus că mai bine mi le stric eu decât să mi le strice altcineva, așa că m-am apucat să regizez multe dintre spoturile scrise de mine sau de colegii mei din agenție. Prima reclamă pe care am regizat-o s-a nimerit să fie cea cu „ăla negru de respira greu“, iar succesul ei m-a încurajat să continui. După ce am regizat câteva sute de spoturi, am făcut și primul meu scurtmetraj, „Zimnicea“, care, la rândul lui, s-a bucurat de o primire bună și din partea publicului, a circulat și pe la câteva festivaluri, așa că pasul către debutul în lungmetraj a fost firesc și a depins doar de strânsul finanțării necesare.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Lungmetrajul „Țăndări“ urmează să se lanseze, având în distribuție nume consacrate ale cinematografiei autohtone. Cum ați ales actorii?
Am vrut de la bun început să lucrez numai cu actori, nu am vrut să fac niciun compromis de la calitatea jocului pentru a beneficia, de pildă, de notorietatea vreunui influencer. Așa că am sfârșit prin a avea o distribuție de care sunt mândru, cu 16 actori, unul și unul, chiar și în cele mai mici roluri, plus magicianul Robert Tudor, bunul meu prieten, care a studiat și el actorie și cu care am colaborat în proiectul Improvshow, un proiect de teatru-sport, sau mai pe scurt, de improvizație. Cu unii dintre actori mai colaborasem în publicitate, ca de exemplu Tache Florescu, Gabriel Spahiu, Cătălin Neamțu, Puiu Lăscuș, Maria Radu, Adriana Mârnea sau Andreea Samson, pe alții i-am admirat pe scenă, în filme sau seriale, cum au fost Carmen Tănase, Cristi Bota, Sergiu Costache, Alin Florea, sau Alex Conovaru și au mai fost câțiva pe care i-am întâlnit la iUmor, ca Dan Badea și Nicodim Ungureanu. Cu parte din ei am vorbit eu, cu alții Laura Georgescu Baron, buna mea prietenă și producătorul filmului, iar distribuția a fost completată de Domnica Cârciumaru, căreia îi mulțumesc din suflet. Am căutat actori pe care să îi cred, cărora să li se potrivească personajele, care să știe să joace „oameni“, nu personaje hiperbolizate sau caricaturi.
Ce înseamnă umorul, pentru tine?
Despre asta am un alt film scris. [râde] Despre cum umorul unește, vindecă, te ajută să treci mai ușor peste greutăți, dar și cât ne este de propriu hazul de necaz. Aveam 21 de ani la Revoluție, așa că am crescut cu supapa care era umorul pentru a supraviețui în vremurile de tristă amintire, am cunoscut și eliberarea lui de orice bariere, devenind uneori prea libertin, l-am văzut explodând în momente politice importante, l-am folosit mult în publicitate, în construirea de relații frumoase și durabile între niște mărci și publicul lor, acum încerc să-l aduc pe cât mă pricep mai bine și în niște povești mai lungi de 30 de secunde. Cred că ne trebuie simțul umorului, mai ales în momente de mare încordare, frustrare sau anxietate, cum e cel pe care îl trăim zilele astea.
Ce moment ți-a rămas bine întipărit în minte, de la filmări?
Totul mi-a rămas în minte, mai ales că de filmat, am filmat 9 zile, dar de montat, am montat cam o lună și jumătate, după care am făcut sunetul, muzica, sound designul, deci am revăzut fiecare bucățică din film, probabil de sute de ori. Dar dacă ar fi să aleg un moment important, ar fi cel în care aș fi putut să ratez filmul, când ne-a surprins o furtună în penultima zi de filmare, care însă a avut amabilitatea să se oprească la un moment dat, pentru două ore, cât să apucăm să tragem în mare viteză tot ce aveam nevoie. Când lucrezi cu atâția actori și în regimul de viteză în care am lucrat, e dificil să găsești date de reprogramare a filmării care să se potrivească cu programul tuturor, așa că era crucial să terminăm ziua de filmare a meciului de fotbal exact cum o programaserăm.
Cu ce mesaj ai vrea să plece publicul, din cinematografe, la finalul peliculei?
Că se pot face comedii bune de public și așa cum trebuie, cu actori, cu scenariu, cu poante bune, fără vulgarități nejustificate, fără stridențe și influenceri care cred că TikTok-ul e cinema.
Cum percepi publicitatea, în 2024?
Plictisitoare. Mi se pare că publicitatea de azi își cam ratează primul obiectiv, care vine din respectul pentru public. Și anume, să se asigure că atunci când întrerupe un moment de entertainment al omului de acasă, fie că vorbim de un film, emisiune sau meci la televizor, fie pur și simplu de un scroll pe social media, să nu-l facă pe acesta să regrete, să-i ofere tot entertainment. Nu contează că e emoționantă, amuzantă sau poate are doar o muzică bună, reclama trebuie în primul rând să-i ofere omului o trăire, o bucurie care să îl facă să nu regrete că l-ai întrerupt. Or asta nu se prea mai întâmplă în publicitatea de azi.
Ce îi lipsește consumatorului român, din a savura reclamele cu impact?
Consumatorului nu-i lipsește nimic. Dacă urmăriți puțin ce caută consumatorul, fie că sunt emisiuni, seriale, podcasturi sau filmulețe de TikTok, vedeți că el nu s-a schimbat fundamental. Îi place în continuare să râdă, să se emoționeze, să învețe lucruri noi, să creadă în eroi sau să empatizeze cu cel mai slab. Artificialul nu vine de la consumator, sau cel puțin nu în mediul său natural. Artificialul vine de la clientul de publicitate sau de la agenție, când nu mai ridică ochii din PowerPoint sau Excel către viața reală sau când, și mai rău, îl scoate pe consumator din mediul lui natural, îl bagă într-un focus grup, îi pune o lampă metaforică în ochi și îl întreabă apăsat: „dumneavoastră cum credeți că ar trebui făcută o reclamă?“. Iar el, săracul, pentru că a trăit într-o țară în care dacă nu știai, luai 4, în loc să răspundă firesc, „habar n-am!“, încearcă să-i facă pe plac interogatorului și bălmăjește ceva la care nu s-ar fi gândit în vecii vecilor, dar care devine RECLAMA, pentru că, nu-i așa, clientul nostru, stăpânul nostru!
Pe scurt, gustul publicului e ca un resort, îi dai lucruri bune, entertaining, memorabile, ții resortul întins, iar el va cere din ce în ce mai multe reclame bune. Nu îi dai, resortul revine la starea de repaus, iar consumatorul va sfârși prin a te ignora. Exact aceeași judecată e aplicabilă și la filme.
Ce sfat le dai celor ce urmează o facultate, în domeniul relațiilor publice?
Unul singur, să fie și să rămână curioși, e singurul lucru care îi va ajuta să țină pasul cu o lume care se schimbă într-un ritm din ce în ce mai alert. A, și să apeleze mereu la bunul lor simț, în sensul din expresia engleză „common sense“.
Ai fost vreodată la psiholog?
Firește. Multă vreme am crezut că e doar un moft și pe alocuri e, dacă nu întâlnești terapeutul potrivit. Dacă însă dai de cine trebuie, devine un ajutor, așa cum primești de la orice medic atunci când ai o afecțiune fizică. Mintea nu e cu nimic mai prejos decât restul corpului tău, mai degrabă dimpotrivă. De ce nu ai avea grijă de ea?
Ce mecanisme de coping adopți, atunci când totul devine copleșitor?
Aici nu cred că sunt un exemplu. Eu am rămas copil pe multe paliere, râd mult, cânt, mă joc mult, văd multe filme, seriale, citesc, urmăresc ce se întâmplă în jurul meu și cel mai grav, am un dozator de bere în curte! Cred ferm în butada „bărbatul, când se maturizează, în trei zile moare!“, așa că poate nu sunt cel mai calificat să vă răspund la întrebarea asta. [râde]