Una dintre cele mai autentice conversații pe care le-am savurat în ultima vreme este cea dintre Brené Brown și John & Julie Gottman, în podcastul cu tema „What makes love last“.
Deși nu mai are nevoie de nicio prezentare, John Gottman este unul dintre – sau poate chiar cel mai popular psihoterapeut relațional, cunoscut publicului pentru implicarea sa acerbă în tot ceea ce înseamnă stabilitate conjugală și predicție a divorțului, experiența sa profesională însumând peste patruzeci de ani de cercetare și practică. Dintre lucrările sale, reamintim Infidelitatea, De la ceartă la dialog, Căsnicia, pe roate sau pe butuci?, Parenting, Viața în doi, când suntem trei, Iubirea în opt capitole. Soția sa, Julie Gottman este la rândul său psiholog clinician (cu o vastă expertiză în violența domestică și adopțiile făcute de cuplurile de homosexuali și lesbiene), fiind totodată și co-proiectant al programului de formare în terapia conjugală „Metoda Gottman“.
Pe lângă familia frumoasă pe care au creat-o, au pus bazele Institutului Gottman, o organizație ce a ajuns populară în toată lumea prin aportul și sprijinul acordat cuplurilor, familiilor și profesioniștilor. Cel mai actual proiect al lor îmbină inteligența artificială, învățarea automată și expertiza actualizată în ceea ce se numește „Gottman Love Lab“. În baza cercetării lor, aceștia pot afirma, din primele trei minute ale interacțiunii unui cuplu, cu o acuratețe de 90%, sănătatea ori longevitatea acelei relații.
Dialogul spumos dintre cei trei specialiști în sănătate emoțională m-a pus pe gânduri și am reușit să extrag câteva idei menite să ne ajute să ne îmbunătățim relațiile atât cu noi înșine, cât și cu cei din jur.
Cotloanele nebănuite ale iubirii
Cei doi au început să-și „scrie“ povestea de dragoste la o vârstă matură (când John avea 40 ani, iar Julie, 35), în urma unor eșecuri maritale. A fost dragoste la prima vedere de ambele părți: John a abordat-o pe Julie, în timp ce aceasta își savura cafeaua în localul Pony Expresso.
În acea vreme, John Gottman era profesor la Universitatea din Washington, locuia în Illinois (California) și, întrucât nu mai exista o persoană semnificativă în viața sa, el decisese să se întâlnească cu diverse personaje feminine (șaizeci la număr), până când a ajuns să-și întâlnească jumătatea.
Cei doi au simțit o atracție aparte unul față de celălalt, iar cinci luni mai târziu a venit și cererea în căsătorie, propunere ce a făcut-o pe Julie să reflecteze puțin. Pentru că întrebarea a fost adresată indirect („Ce părere ai despre căsătorie?“), ea s-a gândit că putea fi o întrebare legată de vreo cercetare de-a lui John, nicidecum una pornită din străfundurile sentimentelor pe care le avea față de ea.
Geneza The Gottman Institute
După nouă ani de mariaj, soții Gottman au decis să-și pună cunoștințele la bătaie și au pus bazele Laboratorului Iubirii (Love Lab), unde au creat conceptele masters și disasters of relationships (cupluri maestre și cupluri dezastre). În Love Lab au fost studiate peste 130 de cupluri începând de la formarea lor, până la apariția copilului și după.
Cei doi au creat împreună teoria „Casa relației sănătoase“, prin care și-au dorit să ajute terapeuții să poată măsura în cabinete elementele forte și pe cele slabe ale cuplurilor. Echipei lor li s-au alăturat Etana Kunovsky, responsabilă de dezvoltarea programului, și soțul acesteia, Alan Kunovsky, în calitate de CEO. Ulterior, au pus bazele programului de instruire clinică, ce a avut un succes formidabil.
Efectele nevăzute ale pandemiei
Potrivit soților Gottman, pandemia a înlesnit apariția și adâncirea violenței domestice. În egală măsură, critica, reproșurile, tensiunea, distanța dintre parteneri au devenit tot mai vizibile în tot mai multe cupluri.
Pe de altă parte, într-un procent mai mic, anumite cupluri s-au folosit de acest timp petrecut împreună pentru a „împleti“ conversații mai profunde, mai curioase, mai tandre cu jumătățile lor.
Soții Gottman au acționat și în această perioadă, creând o platformă în care perechile de îndrăgostiți să se folosească de exercițiile și instrumentele puse la dispoziție pentru a traversa mai ușor perioada pandemică.
Asemănări vs. diferențe
În viziunea lui John Gottman, asemănarea dintre parteneri nu reprezintă fundamentul unei relații, ci, de fapt, noi ne dorim altceva de la cel de lângă noi, ceva interesant și captivant. Dificultatea și provocarea apar atunci când facem eforturi nefondate să-l transformăm pe celălalt după bunul nostru plac, eforturi care au drept rezultat critica. Aceasta se bazează pe ideea utopică și falsă că celălalt ar trebui să rezoneze cu preferințele noastre și să-și dorească dinadins să se schimbe complet, astfel încât să ni se asemene cât mai mult. Dar în acest mod apare, în realitate, doar defensiva (care este creată pe post de apărare) și, ulterior, fuga (prin comportamente inconștiente de retragere sau respingere sau chiar prin părăsirea efectivă a relației).
Cum acționăm cu inteligență relațională?
Diferența dintre cele două direcții o reprezintă distincția între cuplurile maestre și cuplurile dezastre. Mai exact, maeștrii nu își arată partenerul cu degetul, ci se concentrează asupra propriei persoane, încercând să schimbe ceva. Aici merită punctat faptul că întotdeauna este loc de evoluție într-un cuplu și ar fi sănătos ca aceasta să fie realizată individual, însă ținându-se cont de toate elementele specifice relației din care facem parte.
Cu alte cuvinte, maeștri își exprimă emoția (frustrare, frică, supărare, nemulțumire etc.) din situația dată, nu subliniază eventualul defect de caracter al parterului; abordarea sănătoasă ar fi de genul: „Sunt supărat că gunoiul nu este dus. Poți, te rog, să-l duci?“
Dr. Gottman precizează că practica este cea care face diferența și că nu putem fi suficient de „așezați“ până când nu experimentăm constant aceste tipuri de relaționare inteligentă.
℗PUBLICITATE
Mai mult decât atât, comunicarea unei nevoi pozitive de genul „te rog să duci gunoiul“ este o artă, întrucât felul în care o verbalizăm este la fel de important. De cele mai multe ori, suntem grăbiți, stresați și vrem ca lucrurile să se întâmple în secunda următoare, fiind setați pe rezultat și nicidecum pe drumul spre acesta.
Dar pe lângă elementele de mai sus, cuplurile maestre mai au un punct comun: umorul. Pare un element nesemnificativ, dar să reușești să râzi de tine însuți alături de persoana iubită poate fi constitui o dovadă de prietenie, complicitate, joc. Potrivit specialiștilor, umorul nu este atât de la îndemână pe cât ar părea, ci implică un istoric conjugal bazat pe iubire, pe aventură, pe dorința de a învăța împreună.
O altă unealtă folosită cu succes de cuplurile maestre este adresarea întrebărilor deschise, pentru a pătrunde în „străfundurile“ nesiguranțelor, frustrărilor și fricilor celuilalt. Aceste întrebări capătă o formă de genul: „Ajută-mă să înțeleg ce te deranjează în legătură cu această situație.“ De asemenea, vulnerabilitatea în fața partenerului nu este un gest de slăbiciune, ci mai degrabă de deschidere și cunoaștere deplină a defectelor și calităților.
Un element des întâlnit în cazul conflictelor și destul de prost gestionat în general este furia. Conform soților Gottman, furia nu distruge relația așa cum o fac critica și disprețul afișate fățiș. Însă este lesne de înțeles faptul că e important cum anume ne exprimăm furia; o abordare potrivită ar putea fi: „Sunt furioasă. Observ că ți-ai schimbat opțiunile. Mă poți lămuri ce s-a întâmplat?“
Variabilele predictive
Soții Gottman susțin că modul în care interacționează un cuplu în mod normal poate oferi o predicție destul de clară asupra apariția celor „Patru Călăreți ai Apocalipsei Relaționale“, care reprezintă critica, disprețul, defensiva și împietrirea.
Cele patru comportamente toxice își fac apariția în special în lipsa prieteniei, a interesului și a curiozității față de partener. În Laboratorul Iubirii, soții Gottman au dezvoltat un sistem prin care pot cuantifica interacțiunile dintre parteneri și cu ajutorul cărora pot stabili statistic, cu o precizie de aproximativ 90%, viitorul relațional al cuplului.
Un alt element important în teoriile Gottman îl constituie căsătoria devitalizată. Ea este specifică partenerilor cu un istoric lung în spate și este caracterizată prin lipsa celor patru călăreți, dar și prin faptul că în cadrul acesteia sexul, interesul și curiozitatea față de partener lipsesc aproape cu prisosință.
Cultura aprecierii
Soții Gottman conchid că este sănătos să ne găsim timp și dispoziție să ne privim admirativ partenerul și să și verbalizăm aceste aprecieri. Sunt gesturi mici, însă extrem de puternice în consolidarea conjugală. În egală măsură, sublinierea gesturilor pozitive poate reprezenta fundația unei relații durabile.
Conectarea în timpul conflictului
Desigur că în viață nu curg doar râuri de lapte și miere și desigur că vom avea parte și de conflicte în cuplu. Conform lui Julie Gottman, pentru a „stinge“ o interacțiune negativă sunt necesare alte cinci interacțiuni pozitive. John Gottman întărește afirmațiile și susține că „cheia“ unui conflict este chiar prietenia profundă dintre parteneri. Pe scurt, chiar și atunci când drama este la cote maxime, chiar dacă nu rezonăm cu partenerul, tot putem să îl validăm.
Oglindirea noastră în comportamentul și reacțiile partenerului, adăugând un strop de curiozitate continuă față de acesta, creează o bază solidă la nivel conjugal. De aceea, potrivit soților Gottman, este imperios necesar să fim conștienți de faptul că evoluăm individual și diferit însă în egală măsură realizăm când se produc modificări în preferințele jumătății noastre, păstrând legătura reciprocă și arătându-i interes celuilalt.
Pandemia COVID-19 a crescut rata divorțurilor, iar cauza principală a acestora o reprezintă chiar înstrăinarea partenerilor sau, mai exact, lipsa de cunoaștere dintre ei. Timpul petrecut împreună în căminul propriu a făcut să ne dăm seama că locuim cu un străin, pe care îl vedeam doar câteva ore pe săptămână, seara ori în weekend, și ne era suficient, pentru că nu mai apucam să ne vedem 24/7, cu bune și cu rele.
Resetarea neurobiologică minimă
În momentele în care se instalează conflictul, antidotul mereu la îndemână ar fi luarea unei pauze, potrivit specialiștilor. Însă întrebarea rămâne: pe ce perioadă de timp ar trebui să se întindă această rupere de realitate? Ei bine, Julie Gottman e de părere că o pauză de cel puțin treizeci de minute este imperios necesară pentru ca organismul uman să poată „rumega“ hormonii stresului (cortizolul și adrenalina) în stadiile de luptă sau fugă. Un detaliu extrem de important în acest demers este ca în acest moment de respiro să nu ne concentrăm asupra planului cu care să revenim în conflict după ce pauza se va fi terminat, ci să ne găsim activități cu adevărat liniștitoare, calmante.
Totodată, dacă simțim că în continuare în interiorul nostru mocnește, la foc mic, o sămânță de discordie, putem exprima verbal partenerului că avem nevoie de un timp suplimentar, pentru a ne putea calma.
În loc de concluzii
Suntem ființe umane, venim cu un bagaj destul de greu în spate și intrăm în relații, de cele mai multe ori, din dorința de a ne umple golurile emoționale anterioare.
Deseori, „orbiți“ de dorința de a ne satisface propriile nevoi, nu știm cum să reacționăm și cum să ne purtăm cu partenerii noștri, deși trăim cu convingerea că suntem cele mai bune variante ale noastre. Realitatea ne arată că situațiile cotidiene nu sunt ca-n basme, iar sintagma „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“ reprezintă un deziderat ce necesită multă muncă (de ambele părți), dar și implicare continuă. Dacă totuși simțim că am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru ca traiul în doi să fie unul înfloritor însă, în fapt, trăim contrariul, este important să conștientizăm că putem apela la ajutorul unor specialiști din domeniul sănătății relaționale, care ne pot ajuta să traversăm, împreună, sincope apărute în tot acest itinerariu conjugal.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
