fbpx
skip to Main Content
Bunul, Răul și Părintele Conștient

Etichetele de genul „părinte bun“ sau „rău“ sunt foarte tentante pentru mintea omului modern. Dar, cu adevărat, consider că sunt periculoase și nocive. În calitate de psihoterapeut, nu am întâlnit încă vreun părinte care să nu fi greșit, mai mult sau mai puțin, sau care să fi fost mereu conectat cu copilul din viața lui. Cred că noțiunea de „părinte rău“ este umilitoare, așa cum cred și că este esențial ca orice adult să-și admită erorile în viață, în general, și în parenting, în special.

Dacă cineva – odată ajuns în rolul de părinte – caută să evite eticheta negativă și să se lipească de cea pozitivă, s-ar putea ca viața să-i devină un calvar. Pentru că acest părinte nu va mai căuta să-și îndrepte energia către spațiul invizibil dintre el și copil, ci va deveni extrem de preocupat de părerea celor din jur și de judecățile critice ale minții sale.

Cred că, în noul deceniu care vine peste noi, ar fi înțelept să renunțăm la a mai utiliza atributele de „rău“ sau „bun“, atunci când vine vorba despre mame și tați – pentru că nimeni nu-i doar sfânt sau doar păcătos. Și, mai degrabă, să-i ajutăm pe părinți să se concentreze asupra a ceea ce contează cu adevărat: legătura dintre ei și copiii lor.

Cercetările calitative întreprinse în ultimele decenii ne arată că ajung departe în viață acei copii care au învățat ce înseamnă încrederea și siguranța relațională. Despre ei spunem că au un „atașament sigur“. Iar factorul predictiv care poate contribui cel mai mult la cultivarea unei astfel de relații de atașament între adult și copil este capacitatea părintelui de a-și cunoaște și înțelege propriul trecut, cu tot istoricul relațional pe care l-a avut.

Mai concret spus, un copil are mai multe șanse de a deveni puternic, rezilient și empatic, dacă are un părinte care se cunoaște pe sine suficient de bine. Nimeni nu-i cere adultului să fie perfect, dar trebuie spus (cât se poate de apăsat!) că modul în care părintele se comportă față de copil influențează considerabil calitatea legăturii dintre cei doi. Contrar înțelepciunii populare, adesea tocmai adultul (prin atitudinea și comportamentul său) este cel care generează comportamentele nedorite la copil.

Dar, cum totul are o cauză, adultul a fost și el cândva copil… Iar părinții „prezenți într-o manieră conștientă“ astăzi sunt aceia care îndrăznesc să privească spre propriul trecut – fără să devină critici sau acuzatori – și care își conturează o poveste coerentă despre drumul pe care l-au parcurs din copilărie și până în prezent.

A-ți vedea cu realism trecutul și a fi prezent într-o manieră conștientă alături de copil reprezintă ceea ce numim „mindful parenting“.

Energia pe care un adult o depune pentru a-și cunoaște și înțelege propria copilărie este direct proporțională cu capacitatea acestuia de a face față provocărilor din relația cu propriul copil. Doar că – oameni fiind noi – cele două procese nu ni se întâmplă chiar simultan. Și nu se întâmplă dintr-odată până la capăt. Altfel spus, nu devenim înțelepți „din prima“. În multe situații de viață, un anumit incident petrecut în relația cu copilul te împinge să privești retrospectiv la propria viață – ca să înțelegi nu doar de ce reacționezi așa, ci și cum te-ai simți tu dacă ai fi în locul său. După asta, apare schimbarea în relația cu copilul. E ca o buclă – temporală și comportamentală – care te propulsează tot mai sus pe scara evoluției personale.

℗PUBLICITATE


În caz contrar, dacă adultul nu face eforturi de a-și descoperi trecutul personal, el se va reîncarna în părinții săi de demult, devenind exact ce-a fost educat să devină. În acest fel, va influența viitorul psihologic al copilului pe care-l crește azi – nu întotdeauna într-o direcție bună.

Procesul de cunoaștere personală nu este niciodată simplu, printre altele fiindcă omul e o făptură subiectivă și nu se poate privi pe sine cu detașare. Ba chiar, pe alocuri, demersul acesta poate fi chiar dureros. Însă e folositor să ne amintim mereu că acei copii care au legături sigure de atașament cu părinții lor au șanse mai mari pentru a fi fericiți și a savura din plin viața.

Prețul pe care-l avem de plătit este mare, iar recompensa uriașă – ca să o citez pe Maya Angelou.

Această legătură de atașament se structurează atunci când părintele e în stare să răspundă favorabil nevoilor copilului; atunci când adultul îmbrățișează, hrănește și alină (psihologic și emoțional) copilul. Iar dacă cel mic se întâlnește cu o asemenea bunătate parentală, i se cultivă stima de sine, încrederea în relații și perspectiva optimistă asupra lumii și, mai presus de orice, învață că este vrednic de iubire. Tot în astfel de momente, copilul învață cum să se trateze pe sine la greu și atunci când lucrurile par să scape de sub control.

Asta înseamnă că ființa umană învață să devină cine este și să se cunoască pe sine, pornind de la conexiunea pe care o simte în relația cu figura lui de atașament. Tot ceea ce azi gândim, simțim și trăim lăuntric este – în mare parte – rezultatul a ceea ce au gândit, simțit și trăit cei care ne-au crescut. În calitate de ființe sociale (în cel mai complex sens al cuvântului), experiențele interpersonale ne modelează lumea intrapersonală.

Pentru a deveni părinți conștienți, este necesar să ne întoarcem în propria copilărie, să înțelegem ce-am primit și ce ne-a lipsit, să ne oblojim vânătăile sufletești și să reedităm narațiunea psihologică pe care ne-am construit-o inconștient despre sine și lume. Și astfel, echipați cu o nouă imagine de sine, vom privi altfel persoana care suntem. Pe cale de consecință, ne vom asuma responsabilitatea față de nevoile emoționale ale copiilor care ne colorează viața. Iar acesta e un aspect-cheie al parentingului. Și vom privi mai circumspect acele teorii care ne învață cum să gestionăm comportamentele indezirabile ale copilului. Căci schimbarea autentică și durabilă nu poate fi impusă din exterior. Iar comportamentul este, pur și simplu, manifestarea exterioară a trăirilor interioare ale oricărui copil.

La fel ca în cuplu, și în parenting poate fi mai comod să încercăm a-l schimba pe celălalt, decât să examinăm felul în care ne afectează pe noi trecutul. Putem să încercăm, în continuare, în spiritul vechii paradigme… doar că n-o să reușim mare lucru. Sau putem să încercăm a ne schimba pe noi înșine… și vom vedea că și copilul din fața noastră înflorește odată cu adultul din noi.

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Close search
Coș
Back To Top
×Close search
Caută