Invitata mea de astăzi este corespondent permanent, la Bruxelles, la Știrile ProTV. Este jurnalist cu ștate vechi, un profesionist desăvârșit și un om cum rar întâlnești. Am cunoscut-o chiar și în mijlocul evenimentelor și m-a frapat minuțiozitatea cu care își pregătea fiecare intervenție live, până în cel mai mic detaliu. Despre parcursul său, despre ce înseamnă să locuiești într-o țară nesigură, dar și despre pregătirea emoțională necesară pentru o astfel de meserie am discutat cu Camelia Donțu, în rândurile de mai jos ale rubricii #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine, pe Pagina de Psihologie.
ProTV este casa ta profesională, cum ai ajuns să lucrezi la una dintre cele mai importante televiziuni din România?
Eram studentă la Jurnalism, în București, 1998. În prima vacanță de vară, eram acasă, la Galați și tata a văzut un anunț într-un ziar – o televiziune locală căuta reporteri. M-a întrebat, simplu: „Nu vrei să încerci? Sa vezi cum e?“ M-am dus. Am fost selectată pe loc – pe atunci, să fii student la Jurnalism era o raritate. Am intrat într-o lume în care m-am regăsit din prima zi. În scurt timp, am aflat că ProTV urma să-și deschidă o stație locală și am știut că acolo vreau să fiu. Era visul meu. Am lucrat un an făcând naveta între Galați și facultate, iar când s-a deschis stația, am fost acolo și am fost selectată din zeci, cred sute de aspiranți la o carieră în televiziune. A fost începutul unui povești care continuă de 25 de ani, un drum construit cu multa muncă și pasiune pentru ceea ce eu cred că este cea mai frumoasă meserie din lume.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Reporter de teren sau jurnalist de studio. Unde te simți cel mai bine?
Întotdeauna mi-am dorit să fiu pe teren. Îmi place viața din spatele camerei, contactul direct cu oamenii, cu realitatea. Țin minte o discuție de acum mulți ani, în redacția din București, cu Gabriela Popescu, directorul știrilor ProTV – omul care m-a îndrumat mereu. Mi-a spus atunci, fără ocolișuri: „ Tu n-o să faci complet meseria asta până când nu o să-ți placă să fii în fața camerei la fel de mult cum îți place să fii in spatele ei.“ Un declic care mi-a schimbat perspectiva. Am înțeles că telespectatorii vor să vadă reporterul, omul care le transmite de la fața locului pentru că astfel se creează o legătură. Dar dragostea pentru teren a rămas neschimbată. Am primit, de-a lungul timpului, mai multe oferte să rămân jurnalist, dar să renunț la teren. Însă eu nu m-am regăsit în asta. Mulți oameni mă întreabă: „Până la ce vârstă o să mai alergi după subiecte?“ Dar uită-te la jurnaliștii străini, care rămân reporteri activi toată viața. Cred că odată cu vârsta vine și experiența, claritatea, profunzimea. Și în timpurile fragile pe care le trăim, avem nevoie de astfel de jurnalisti.
De-a lungul ultimelor luni ai prezentat multe știri „grele, complicate, dificile“. Cum te protejezi psihologic? Cum ai grijă de sănătatea ta emoțională?
Trăiesc de 25 de ani în mijlocul evenimentelor, tragediilor. Am văzut suferința în formele ei cele mai crude. Acele clipe devastatoare, când o mamă află că și-a pierdut copilul, acele clipe când ochii unui copil se golesc pentru că și-a pierdut părinții. Tragedii personale, dar și colective, pe care le-am simțit atât de aproape.
Am început această meserie când nu existau telefoane mobile și internet. Am fost, uneori, primul om care bătea la ușă cu o veste care sfărâmă vieți. Să poți vorbi cu astfel de oameni înseamnă să le înțelegi durerea, să nu judeci, să taci când trebuie, să știi să asculți. Să nu intri cu bocancii în sufletul cuiva – ci cu pași blânzi, chiar și atunci când timpul te presează, iar știrile nu așteaptă.
Am fost pe front, în Ucraina, în mijlocul războiului, iar ultimele luni au fost un carusel emoțional și profesional. Am relatat din mijlocul unor schimbări geopolitice uriașe, cu războiul aproape de granițele noastre. Am fost la Paris și Berlin, în mijlocul alegerilor care redesenează direcția Europei. Am fost la München, acolo unde liderii lumii au căutat răspunsuri pentru un viitor tot mai incert. Simt toate aceste schimbări cu fiecare loc în care ajung. Și poate tocmai de aceea sunt convinsă că meseria asta are mai mult sens ca niciodată. Dar în tot acest timp, tata, care abia se deplasează, e la Galați, unde cad drone la câțiva kilometri de casă. E o realitate care nu mai e doar a altora. E a noastră. A mea.
În timp, mi-am construit mecanisme de protecție. Nu pot să spun că pun un zid între muncă și viața personală, pentru că jurnalismul face parte din identitatea mea. Dar am învățat să nu duc totul acasă. Și nu e ușor.
Știu că fiecare om își duce propriile bătălii, văzute sau nevăzute. Eu am ales empatia. Nu judec. Nu trag concluzii pripite. Și mai ales, știu când trebuie să fiu acolo – și când trebuie să mă trag puțin înapoi, ca să pot rămâne în picioare. Pentru ca a doua zi, să o pot lua de la capăt.
Se spune că ești una dintre cele mai frumoase jurnaliste de la ProTv, este ceva ce flatează sau ai prefera ca oamenii să vadă inteligența ta cognitivă?
E flatant când aud astfel de aprecieri, și mulțumesc pentru ele, dar sincer, nu m-am raportat niciodată la mine ca la o „jurnalistă frumoasă“. N-a fost vreodată o etichetă în care să mă regăsesc sau după care să mă definesc sau după care să fiu definită. Ce mă bucură cu adevărat sunt acele momente când oamenii îmi vorbesc despre respectul pe care mi-l poartă, când mă opresc pe stradă și spun că apreciază ceea ce fac. Sunt acele momente când simt că munca mea ajunge unde trebuie. Și că tot efortul meu, merită. Frumusețea trece, dar felul în care rămâi în mintea și sufletul oamenilor prin ceea ce ești și ce faci… asta contează.
Ce faci atunci când îți scapă câte o bâlbă, în timpul live-ului? Cum îți normalizezi experiența și mergi mai departe?
Sunt perfecționistă, trebuie să recunosc. Însă doar la muncă, în viața personală sunt mai relaxată. Când scap o bâlbă, da, mă afectează. Îmi doresc ca ceea ce fac să fie cât mai bine. Dar am învățat, cu timpul, că e normal să mai și greșești. Iar cei care mă urmăresc mă cunosc deja, îmi cunosc stilul, știu cine sunt și ce pot, așa că pot depăși astfel de momente mai ușor.
Televiziunea încă reprezintă un miraj pentru multe fete tinere, dar care este partea nevăzută a acestei profesii? Ce ar fi bine să cunoască fetele care visează la o astfel de carieră?
Multe fete își doresc să apară în fața camerelor – și e firesc, are un soi de magnetism. Dar sunt două lumi complet diferite: jurnalismul de studio și cel de teren. Pe teren nu ai program fix, emoțiile și provocările sunt diferite față de studio. Trebuie să fii pregătit să vezi lucruri greu de dus, să trăiești momente-limită și, uneori, să iei decizii într-o fracțiune de secundă. Nu e vorba doar de a transmite o știre – e vorba de responsabilitatea pe care o ai ca jurnalist, pentru că ceea ce transmiți poate influența vieți, poate schimba destine. E o meserie frumoasă, dar cere curaj, luciditate și sa fii pregătit pentru adevăr, oricare ar fi el.
La nivel global se vorbește mult despre nedreptatea de gen. Cum stau lucrurile în mass-media? Se fac diferențieri majore între bărbați și femei?
Personal, nu am simțit discriminare. Ce am observat, însă, e că în România sunt mai multe femei jurnalist decât bărbați. Aici, la Bruxelles, raportul e invers. Dar nu simt că suntem tratați diferit. Iar dacă aș fi simțit vreodată că sunt privită altfel pentru că sunt femeie, nu aș mai fi relatat din Ucraina.
℗PUBLICITATE
La Pagina de Psihologie ne ocupăm mult de psihologie, evident. Ce loc ocupă psihologia în viața ta?
Vă urmăresc de la început și mă bucur că există un astfel de proiect, de care avem cu toții nevoie. Pentru mine, psihologia este esențială. Nu doar personal, ci și profesional. Lucrez cu oameni zi de zi, și de multe ori am doar câteva secunde să „citesc“ persoana din fața mea: să-i înțeleg starea, deschiderea, fricile, limitele. Să simt ce întrebare pot pune și ce întrebare ar răni, să simt cum pot construi o conversație reală. Nu întotdeauna e vorba despre tragedii. Poate fi o anchetă, o campanie.
În investigații, de exemplu, pe lângă documentare și informații, contează să știi ce butoane emoționale să atingi ca interlocutorul să-ți spună adevărul, mai ales când acel adevăr nu e ușor de rostit. Am făcut și campanii despre fonduri europene, povești de succes – dar chiar și acolo, ca să ajungi la inima unei povești de business, trebuie să ai răbdare, empatie și intuiție. Oamenii nu vor să se plângă, nu vor să pară vulnerabili, așa că trebuie să le simți ritmul, să îi însoțești, nu să-i forțezi.
Psihologia m-a ajutat să fiu mai atentă, mai prezentă și mai conștientă de emoțiile celorlalți. Și cred că în meseria de jurnalist – mai ales atunci când intri în viețile oamenilor – nu poți face nimic real sau chiar performanță fără inteligență emoțională.
Este o anumită carte de profil (de psihologie sau dezvoltare personală) care te-a marcat într-un anumit fel?
Puterea prezentului de Eckhart Tolle. Am descoperit-o acum vreo 15 ani, într-o perioadă dificilă din viața mea. Terapia nu era o opțiune atunci, mai ales din punct de vedere financiar. Așa că am „răscolit“ internetul și librăriile în căutarea unor explicații pentru ceea ce simțeam, căutam o „ancoră“ pentru a merge mai departe. Puterea prezentului a fost o carte pe care am citit-o cu creionul în mână, subliniind fiecare frază care mi se părea importantă. Alături de înot – pe care l-am descoperit tot atunci – m-a ajutat să mă ridic, să merg mai departe. Chiar mă gândeam să o recitesc, să vad cum aș regăsi-o acum, mai ales după ce și în România au ajuns cărți de profil absolut uimitoare.
De ceva timp, locuiești în Bruxelles. Cum este să lucrezi departe de casă, într-un mediu în care totul este în alertă?
E o provocare. Am făcut această schimbare la 44 de ani – și țin să o spun, tocmai pentru că vreau ca oamenii să înțeleagă că nu există „prea târziu“ când vine vorba de noi începuturi. A fost o șansă profesională rară. Un tren care trece o singură dată prin gara ta. Și am urcat în el, fără garanții, dar cu toată disponibilitatea de a învăța ceva nou.
Nu știam pe nimeni aici. Totul era necunoscut: orașul, sistemul, ritmul. De la birocrație până la modul în care se fac lucrurile la job, am învățat totul pe parcurs. Bruxelles-ul nu e un oraș ușor. Am trecut printr-un atentat în care și-au pierdut viața turiști suedezi. S-a întâmplat chiar lângă blocul unde locuiam. Să vezi polițiști cu mitraliere pe stradă este o normalitate. Simțurile sunt tot timpul în alertă, nu doar pentru că trăiești într-un oraș tensionat, ci pentru că nu ai luxul rutinei. Fiecare zi poate aduce un eveniment major sau o decizie cu ecou european.
Dar tocmai în acest context simt că sunt unde trebuie. Pentru că jurnalismul nu se face doar când e comod și liniște. Se face mai ales atunci când lumea e în tensiune. Și poate că tocmai orașele care nu te lasă să te așezi te învață cel mai mult despre cine ești. Despre cum îți ții echilibrul când totul se mișcă. Bruxelles-ul nu mi-a oferit siguranță, dar mi-a oferit claritate. Și, poate, asta e mai prețios.
Care este cea mai frumoasă lecție despre iubire însușită în familia în care ai crescut?
Mama, care pentru mine este un model și pe care am pierdut-o, din păcate, mult prea devreme, mi-a transmis dragostea pentru cărți, care și-au pus amprenta pe modul în care m-am format ca om. Întotdeauna, înainte de culcare, mama citea. În plin comunism, când lumea lupta pentru pâine, ea lupta pentru cărți. A fost asistentă, dar cărțile erau oxigen pentru ea. Am o bibliotecă imensă acasă, la Galați. Nu mi-a impus niciodată să citesc. A lăsat cărțile să mă cucerească. Și au reușit. A fost una dintre multele ei forme de iubire.
Crezi că iubirea se exprimă în cuvinte, gesturi sau doar se simte?
Prin meseria mea, știu ce putere pot avea cuvintele. Am învățat cât de mult contează ce și cum spui. Cuvintele pot limpezi, pot liniști, pot schimba totul. Gesturile completează, dar cuvintele pot deschide inimi.
Dacă e să privești spre trecut, care este cel mai mare (important) pas pe care l-ai făcut?
Am făcut mulți pași mari. Dar mutarea la Bruxelles, în doar două săptămâni, a fost, fără îndoială, un salt imens. Să lași tot ce cunoști în urmă și să începi de la zero într-o țară nouă, unde nu cunoști pe nimeni, nu a fost neapărat despre curaj – a fost despre a nu lăsa o asemenea șansă să treacă. N-a fost despre teamă, ci despre deschidere. Am plecat singură, cu două trolere, și cu încrederea că pot face față oricărei provocări.Nu mi-am făcut prea multe scenarii. Mi-am dat voie să fiu prezentă. Să mă adaptez. Să descopăr un sistem nou, o lume nouă, și să-mi construiesc locul în ea. Nu a fost ușor. Dar a fost o experiență care m-a crescut, m-a așezat în alt fel în mine și mi-a confirmat că schimbarea nu are vârstă și nici garanții, dar are sens atunci când simți că e timpul tău.
Filmul care nu a câștigat niciun premiu, dar pentru tine rămâne de referință…
The Fall, cu Catinca Untaru, tânăra actriță româncă, care cred că atunci avea doar 9 ani. E un film despre durere, imaginație și speranță, spus într-un mod absolut superb. Nu are premii mari, dar este un basm senzațional despre fragilitate și vindecare.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
